Una dintre cele mai importante peşteri din România, care adăposteşte cel mai mare gheţar din ţara noastră (75.000 mc), şi al doilea din Europa (după peştera Dobsina din Slovacia, cu aproximativ 145.000 mc) este Peştera Scărişoara sau Peştera Gheţarul de la Scărişoara.
Peştera Scărişoara se găseşte în aria Parcului Natural Apuseni, în apropierea comunei Garda de Sus (cătunul Gheţari), judeţul Alba, şi face parte din sistemul carstic Ocoale-Gheţar-Dobreşti. Nu se ştie data la care peştera a fost descoperită, însă primele observaţii şi prima hartă a Peşterii Scărişoara au fost realizate de geograful austriac Adolf Schmidl în 1863.
Primele cercetări ştiinţifice au fost făcute de marele speolog Emil Racoviţă, care între anii 1921-1923 a vizitat de mai multe ori peştera. Constatările şi ipotezele sale au fost publicate într-o lucrare, în 1927.
Peştera Gheţarul de la Scărişoara a fost declarată monument al naturii şi rezervaţie speologică, în 1938, devenind astfel primul obiectiv speologic din România. Următoarele etape ale studierii peşterii s-au desfăşurat între anii 1963-1968 şi 1982-1992.
Peştera se găseşte la o altitudine de 1.165 m, la marginea platoului carstic Scărişoara. Lungimea totală a peşterii este de 720 m, având o adâncime maximă de 105 m. Caracteristica peşterii este dată de prezenţa, în interiorul ei, a unui gheţar cu o vechime de peste 3.000 de ani.
Accesul se face printr-un aven (intrare verticală de peşteră) de 48 de metri adâncime şi 60 de metri în diametru. Marginea estică a avenului este amenajată cu scări pentru a uşura accesul în peşteră. Sectorul turistic ce poate fi vizitat măsoară 260 m, reprezentând avenul, Sala Mare şi Biserica, restul de până la 720 m fiind deschis doar speologilor.
La baza avenului se găseşte poarta propriu-zisă a peşterii care dă acces la o sală imensă, numită Sala Mare, cu un diametru de aproximativ 47 m, ce se continuă spre NV cu alte două săli dispuse una în continuarea celeilalte: Sala Mică şi Biserica. În partea de sud a Sălii Mari se deschide intrarea largă de 15 m şi înaltă de 7 m a Galeriei „Maxim Pop”, care după ce coboară 68 m, continuă cu Rezervaţia Mare a peşterii.
Se urcă, apoi, în Catedrala lipsită de gheaţă, dar cu multe concreţiuni. Din Catedrală se trece în Culoarul Coman, cel mai cald sector al peşterii (5 grade Celsius) şi, de asemenea, lipsit de gheaţă, dar bogat în concreţiuni calcitice.
Tot din Sala Mare se ajunge în Rezervaţia Mică, prin coborârea unei faleze de gheaţă înaltă de 14 m. În sectorul nord-estic al Rezervaţiei Mici se găseşte Palatul Sânzienei, lipsit de gheaţă şi concreţionat. În faleza de gheaţă de-a lungul căreia se coboară în peşteră, se observă benzi orizontale de impurităţi, situate la niveluri diferite, pe baza cărora s-a putut stabili vechimea gheţarului.
Impresionantul bloc de gheaţă are o suprafaţă de 5.500 mp, un volum de circa 75.000 mc şi o grosime medie de 16 m, care, pe alocuri, depăşeşte 200 m. Gheţarul se află în Sala Mare, formând podeaua acestei săli, de unde se prelungeşte sub forma unor limbi de gheaţă în Rezervaţia Mare, Biserică şi Rezervaţia Mică. În aceste trei săli se dezvoltă stalagmite de gheaţă, cu dimensiuni variabile, de la câţiva cm la peste 10 m. Acestea se pot topi de la un an la altul, dar se şi pot reface, sau chiar dispărea cu desăvârşire în unele perioade.
Formarea şi menţinerea gheţarului timp de mii de ani se datorează condiţiilor unui regim de ventilaţie special care determină un topoclimat subteran de factură glaciară. În timpul iernii, aerul de la exterior este mai rece şi are o densitate mai mare decât cel din subteran, pătrunzând în peşteră.
Curentul relativ mai cald iese la suprafaţă. În timpul verii, raportul termic se inversează. Schimburile de aer nu se mai efectuează, aerul rece din subteran fiind mai greu, nu se mai poate ridica la suprafaţă. Iarna, datorită schimburilor de aer cu exteriorul, temperatura poate să scadă extrem de mult. Cea mai joasă temperatură constatată a fost de minus 20 grade Celsius. În cursul verii, temperatura din peşteră este de aproximativ 0,5 grade Celsius.
Avenul peşterii se remarcă printr-o vegetaţie variată care, datorită adâncimii mari, este dispusă într-un mod caracteristic, diferenţiată pe mai multe niveluri. În ceea ce priveşte fauna, cea mai reprezentativă este o mică insectă, Pholeuon proserpinae glaciale, de numai 2-3 mm lungime. (Text si foto: Agerpres, Video: Stirile AlbaTV/youtube.com)
