Victor Hugo, lider de necontestat al romantismului francez

Poet, romancier şi dramaturg, Victor Marie Hugo s-a născut la 26 februarie 1802, la Besancon, Franţa.

A fost fiul lui Leopold-Sigisbert Hugo, originar din Nancy, general al lui Napoleon I, şi al Sophiei Trebuchet, născută la Nantes, în Bretagne. Împreună cu mama sa şi cu cei doi fraţi mai mari, Abel şi Eugene, Victor îşi urmează tatăl în Italia şi în Spania, potrivit dicţionarului “Scriitori francezi” (Editura Știinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1978).

Reîntors la Paris din pricina neînţelegerilor dintre părinţi, a studiat la pensionul Cordier şi apoi la liceul Louis-le-Grand (1816-1818), unde a avut primele exerciţii literare, notând într-un carnet de însemnări: “Vreau să fiu Chateaubriand sau nimic”. În 1819, a fost încoronat de Academia Jocurilor Florale din Toulouse pentru o odă despre statuia lui Henric al IV-lea. Împreună cu fraţii săi a întemeiat, în 1821, revista “Le Conservateur litteraire”.

Anul 1822 a fost marcat de două evenimente: publicarea primului său volum de versuri, “Odes et poesies diverses” (“Ode şi poezii diverse”) şi căsătoria cu Adele Foucher, cu care a avut cinci copii. Lui Adele Foucher i-a dedicat poemul “Les Odes et Ballades” (“Ode şi balade”, 1822-1828), în care Hugo s-a vrut a fi conciliator între clasicism şi romantism.



Împreună cu un grup de tineri adepţi ai romantismului, a publicat, în 1823-1824, revista “La Muse francaise”. În 1827, a reunit in jurul său “Cenaclul” romantic frecventat de scriitori şi artişti. În acelaşi an, a publicat drama în versuri “Cromwell”, precedată de o lungă “Prefaţă”, un adevărat manifest anticlasic, impunându-se ca şeful Școlii romantice. Potrivit dicţionarului “Scriitori francezi”, reprezentarea dramei sale “Hernani”, în 1830, şi faimoasa “bătălie” pe care a prilejuit-o sunt considerate ca triumful mişcării romantice franceze, în deceniul 1830-1840, perioadă deosebit de fecundă în creaţia sa, când a publicat succesiv patru volume de versuri lirice în care se afirma deplin puternica sa personalitate poetică: “Les Feuilles d’automne” (“Frunzele de toamnă”), “Les Chants du crepuscule” (“Cântecele crepusculului”), “Les Voix interieures” (“Vocile interioare”), “Les Rayons et les Ombres” (“Razele şi Umbrele”).

În aceeaşi perioadă, a scris romanul istoric “Notre-Dame de Paris” şi drame în versuri sau proză, dintre care cea mai reuşită, “RuyBlas”, a fost reprezentată cu succes, în 1838. La repetiţiile dramei sale “Lucrece Borgia”, a întâlnit-o pe actriţa Juliette Drouet, care a fost iubita şi prietena sa timp de 50 de ani.

Spectacolul “Lucrezia Borgia” de Victor Hugo în regia lui Cristian Ion, versiunea scenică Sanda Manu şi Lia Bugnar (Bucureşti, 2005)

A fost membru al Academiei Franceze, în 1841 şi “Pair de France”, în 1845.

Pierderea fiicei sale Leopoldine, în 1843, şi insuccesul cu opera “Burgraves” (1834) l-au afectat profund, îndepărtându-l un timp de creaţia literară. Devenit partizan al unei democraţii liberale şi umanitare, apoi republican, s-a consacrat tot mai mult activităţii politice. După lovitura de stat din 2 decembrie 1851, s-a exilat, mai întâi la Bruxelles, apoi în insulele Jersey şi Guernesey.

În perioada exilului, a publicat operele sale cele mai importante, volumul de versuri “Châtiments” (“Pedepse”), “Les Contemplations” (“Contemplaţiile”), “La Legende des Siecles” (“Legenda Secolelor”) şi romanul “Les Miserables” (“Mizerabilii”).

După căderea celui de al doilea Imperiu şi proclamarea Republicii, în 1870, s-a întors în Franţa, unde a fost primit în triumf. Revenit din exil în 1870, Hugo a evocat în poemele “L’Annee terrible” (1872) asediul Parisului şi al Comunei din Paris, înainte de a găsi inspiraţia şarmantă a lucrării “Les Chansons des rues et des bois'” (1859 — 1865) într-o culegere populară “L’Art d’etre grand-pere” (1877) sau de a-şi ilustra talentul satiric, dramatic, liric şi epic în poeziile: “Quatre vents de l’esprit” (1881).

A publicat în continuare volume de versuri şi romane care ilustrează fecunditatea şi diversitatea geniului său liric, satiric, dramatic şi epic.

La bătrâneţe, Hugo a devenit o veritabilă instituţie, întruchiparea vie a artei şi a spiritului naţional francez. La 22 mai 1885, Victor Hugo a murit, guvernul francez luând hotărârea de a-i organiza funeralii naţionale. La funeraliile sale au participat mai mult de două milioane de oameni care l-au admirat şi au vrut să-l însoţească pe ultimul drum. Este înmormântat în Pantheonul din Paris. În 1902, anul centenarului naşterii lui Victor Hugo, a fost fondat muzeul care poarta numele scriitorului, ca urmare a unei importante donaţii făcute oraşului Paris de către Paul Meurice.

După moarte, în 1885, i-au apărut poeme mari precum “La Fin de Satan” (1886), “Dieu” (1891), dar şi numeroase texte în versuri şi proză, care vor rămâne mult timp inedite ale unei opere considerabile şi variate.

Cu toate că diversitatea operei sale este incontestabilă, iar profunzimea ei a stârnit interesul în toate epocile literare, Hugo a rămas în conştiinţa cititorilor săi ca marele autor al “Mizerabililor”. Apărut la Bruxelles, romanul a cunoscut un succes răsunător. În scurt timp a fost editat la Leipzig, Londra, St. Petersburg şi Milano.

Nicio altă figură nu a dominat atât de categoric perioada, naţiunea, literatura şi nu s-a ridicat la înălţimea judecăţilor de valoare ulterioare în aceeaşi măsura ca Victor Hugo. Lider de necontestat al romantismului francez, Hugo şi-a exercitat influenţa în toate genurile existente: poezie, dramă, ficţiune, critică literară, eseuri politice şi religioase.

Mai mult un fenomen şi o forţă decât o figură literară convenţională, Hugo, pe tot parcursul vieţii sale, a întruchipat istoria şi spiritul Franţei în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, cu toate că, în anumite perioade ale vieţii sale şi imediat după moartea sa, a existat şi tendinţa de a i se subaprecia geniul. (Text: Agerpres, Foto: cuvintecelebre.ro, Video: youtube.com)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *