VERSURILE ZILEI: Strigarea

Îmi tremură-n oase un fior aruncat
ca frunza de vântul amuţit, întunecat
şi-aş fi putut să te cuprind, să te văd, să te ating
de n-ai fi fost aşa departe-n gând şi-n vis.
Azi nu-mi eşti niciunde, nicicum, nimic
şi-ţi urăsc toţi atomii şi fiinţa-ntreagă.
Aş fi putut să uit şi gândul inundat
ce m-a sfâşiat ca un lup înfometat
de-am fi putut să trăim îmbrăţişaţi
sub cerul liber, întregi, de lume uitaţi.
Eşti acolo, iţi plângi singurătatea
şi în privire nu mi-e deajuns strigarea,
nu suntem vinovaţi niciunul,
de căderile de ploi pe drumuri.
Nu mă vezi, te vezi pe tine
şi-mi curge carnea de pe mine
încercand s-alung iluzia că te am,
sunt parte din tine.
Te-am iubit şi te iubesc întotdeauna
aşa cum soarele-ncălzeşte luna.

Autor: Siminiciuc Laura



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *