VERSURILE ZILEI: Păstorul întristat

Un păstor tânăr, frumos la faţă,
Plin de mâhnire cu glas duios
Cânta din fluier jos pă verdeaţă,
Sub umbră deasă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.

Cât colo turme de oi frumoase
Se răspândise pe livejuni
Şi ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.

Câinele numai mai cu durere
Stând lângă dânsul căta în jos
Şi ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,
Îl auzise din loc ascuns;
Şi cu suspinuri de greutate
La toată vorba îi da răspuns.

Viu lângă dânsul, pătruns de milă
Şi cu blândeţe îl întrebai:
“Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă,
Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?

Viaţa voastră necazuri n-are:
E simplă, lină, fără dureri,
Şi-n toată lumea nici o suflare
Ca voi nu gustă multe plăceri.

Vouă natura vă este dată;
Câmpii şi codrii voă zâmbesc;
Vânturi şi râuri voă arată
Cum curg de dulce, cum răcoresc.

Soarele încă voă răvarsă
Lumină dulce, tot cu senin,
Şi cerul iarăşi mila îşi varsă
Spre fericire voă deplin.”

El cu suspinuri atunci răspunse:
“Frate, se poate vrun muritor
Oricât să n-aibă dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie păstor?

Orice viaţă supusă zace
Sub patimi grele mult mai puţin!
Soarta nu lasă un om în pace
Cu mulţumire a fi deplin.

Precum nu-nceată de vânt suflarea
Nici către crânguri, nici pe câmpii;
Aşa nu-nceată nici tulburarea
De multe patimi către cei vii.

Adevăr, slavă, cinste, putere
Sau bogăţie eu nu doresc.
Acestea toate drept o părere,
Drept nălucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune
Orice simţire, simţ pe amor,
El, izvor dulce de-ntristăciune,
Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o păstoriţă
Cu chip prea dulce, prea drăgălaş!
Pentru ea numai simţ neputinţă,
Pentru ea numai sunt pătimaş.

De lângă mine ea când lipseşte,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mâhneşte,
Orice privire e de prisos.

Şi drept aceea a tânguire
Fac să răsune fluierul meu
Lăsând şi turma în năpustire,
Vărsând şi lacrimi din ochi mereu”.

Autor: Vasile Cârlova



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *