VERSURILE ZILEI: Declaraţie de dragoste

Te auzeam şoptindu-mi în vers întâia oară…
Dar, după două versuri, ceva nu s-a lovit:
Ploua la Macedonski, dar nu ploua şi-afară
Şi… te-ai foit în scaun stingher şi ai tuşit.

Cu calm, ai reluat strofa încet şi de la capăt
Şi iar primele versuri din neguri s-au ivit…
Înfierbântată, mintea îşi aminti c-un geamăt
Un: “Cât poate să plouă!” dar… restul s-a topit.

Părea că pe poet îl fâstâcise muza
Şi versu-i îţi rămase pe buze, nerostit,
Iar gura-ţi fremătândă zadarnic căta scuza
Golind încet paharul de vinul lui uimit.

Mi-era aşa de dulce nespusa ta povară
Şi chinul tău lăuntric prelung şi nefiresc
Şi mă-ntrebam în gându-mi a nu-ştiu-câta oară
De n-ar fi fost mai simplu să spui doar: “Te iubesc!”

………………………………………………..

La Macedonski apa curgea de-acum şuvoaie…
Tu te căzneai zadarnic în vorbe să le legi,
Iar dincolo de ploaia năpraznică din foaie
Eu te iubeam, dorindu-mi să taci şi să-nţelegi.

(Autor: Iulia Călimărea)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *