Ce să-ţi mai spun acum la ceas de iarnă,
Când nici zăpada nu mă mai ascultă,
Şi cade împotrivă şi e mută,
Şi n-are unde să se mai aştearnă!
Ce să-ţi mai spun când paşii nu au urme,
Când toate zici că nici n-au fost să fie,
Când clipa asta pare-o jucărie,
În mâinile cuiva din altă lume!
Ce să-ţi mai spun când ninge-aşa afară,
Şi parcă totu-i nesimţit de alb,
Şi-atât de rece şi atât de cald,
Iar tu nu eşti aici seară de seară!
Ce să-ţi mai spun când taci la mine-n gânduri,
Şi tac şi eu la tine în cuvinte,
Rostogolind aducerile-aminte,
Şi regretând în mult prea multe rânduri!
Ce să-ţi mai spun când mă cuprinde plânsul,
Cu hohote de cer mă-nchid în umbră,
Mă las purtată într-o lume sumbră,
Şi-mi recompun din cioburi verzi surâsul!
Ce să-ţi mai spun şi unde să te caut,
Când drumul către tine se scurtează,
Când sufletul încape într-o frază,
Ce să-ţi mai spun şi unde să te caut!
Ce să-ţi mai spun pe gerul ăsta mare,
Cuvintele-au crăpat sub promoroacă,
Un zâmbet îngheţat mai vrea să treacă,
Cu ţurţuri de durere şi răbdare!
Ce să-ţi mai spun când frica mă blochează,
Când toate mi se par fără-nţeles,
Când sensul din firesc nu are sens,
Şi când prezentul nici nu mai contează!
Ce să-ţi mai spun când totu-i prea departe,
Când m-am lăsat a nu ştiu câta oară,
Răpusă de-o iluzie de seară,
Rămasă dintr-un rest de vis în noapte!
Ce să-ţi mai spun privindu-te în grabă,
De teamă să nu te cuprinzi cu mine,
Şi-apoi cu mâna-ntinsă către tine,
Te voi lăsa să pleci fiindcă ai treabă!
Ce să-ţi mai spun când stai pe-un colţ de lume,
Cu un picior pe-o margine de dor,
Curajul nu ajunge pentru zbor,
Ce să-ţi mai spun când tu nu ai ce spune!
Autor: Monica Lazăr
