Mp3

Totul despre CEAI

ceai

Produs de origine vegetală, din grupa stimulentelor naturale, ceaiul se obţine din mugurii, florile şi frunzele tinere ale arborelui de ceai – Camellia sinensis, cu toate varietăţile sale – care au fost supuse răsucirii, fermentării şi uscării.

 Arborele de ceai este o plantă persistentă care creşte spontan, mai ales în zonele tropicale şi subtropicale şi se cultivă în Asia (Bangladesh, China, Japonia, India, Indonezia, Malaezia, Nepal, Sri Lanka, Taiwan, Vietnam), Africa (Ruanda, Camerun, Mauritius, Kenya, Zimbabwe), America de Sud (Argentina, Brazilia), în regiunea Mării Caspice şi a Mării Negre (Georgi, Iran, Turcia). Două varietăţi principale ale plantei sunt cultivate: varietatea cu frunze mici de China (C. sinensis sinensis) şi cea cu frunze mari de Assam (C. sinensis assamica). Arborele poate atinge 7-12 m înălţime dar, pentru obţinerea unor recolte mari de frunze, talia acestui arbore este controlată prin tăieri speciale, ajungându-se la un arbust care nu depăşeşte 1 m.



Compoziţia chimică a ceaiului variază în funcţie de recoltă, condiţiile pedoclimatice şi metoda de prelucrare. Ca şi cofeina din cafea, theina conţinută în ceai este un alcaloid care excită sistemul nervos, făcând să dispară senzaţia de oboseală. Frunzele tinere de ceai conţin theină în cantităţi mai mari decât cele mature şi ceaiul obţinut din ele este de calitate superioară.

În funcţie de tipul de oxidare a frunzelor, există patru tipuri principale de ceai: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong şi ceaiul negru.

În ceea ce priveşte ceaiul negru, după ce sunt culese, frunzele sunt supuse unei operaţiuni de ofilire, care face ca apa să se evapore, devenind moi. După ofilire, frunzele sunt răsucite în maşini speciale, operaţiune prin care se elimină sucul celular şi se produce ruperea frunzelor. Frunzele de ceai sunt din nou sortate şi fermentate timp de 3-6 ore. În timpul fermentării, frunzele de ceai îşi schimbă culoarea din verde în brun-roşcat şi capătă aroma caracteristica ceaiului. Urmează apoi uscarea în condiţii speciale, pentru a nu-şi pierde aroma.

De cealaltă parte, ceaiul verde are gustul amărui, astringent şi provine din frunzele care îşi păstrează clorofila şi substanţele tanante, rămânând de culoare verde, întrucât nu au fost supuse tratamentului de ofilire şi fermentare. După recoltare, frunzele sunt tratate câteva minute în vapori fierbinţi de apă, pentru distrugerea enzimelor, iar apoi răcite şi uscate. Din ceaiul verde se obţine o infuzie plăcută, aromată, colorată în galben deschis.

 ceai-verde

Pentru a obţine ceaiul alb, mugurii şi frunzele foarte tinere, acoperite cu puf alb, trec prin două etape: tratarea termică pentru oprirea fermentării şi deshidratarea. Frunzele nu sunt lăsate să se veştejească, nu sunt rulate şi nici lăsate la oxidat, păstrându-se cât mai multe dintre caracteristicile iniţiale.

Ceaiul oolong (sau wulong) este un tip intermediar între ceaiul verde şi cel negru, apropiindu-se ca proprietăţi mai mult de unul sau de celălalt în funcţie de perioada cât a stat la oxidat. După ce frunzele sunt culese, lăsate la uscat şi rulate, timp de 2-3 zile (sau mai mult) sunt întinse pentru oxidare.

Legenda spune că primul ceai s-a preparat din întâmplare pe vremea împăratului chinez Shen Nung (2737-2697 î.Hr.). Acesta obişnuia să bea apă fiartă, de teama îmbolnăvirii, şi permanent, în bucătărie, fierbea un vas cu apă. Într-o zi, o adiere de vânt a aruncat frunze şi crenguţe de pe lemnele aşezate sub fereastra bucătăriei, direct în vasul cu apă fiartă, schimbându-i culoarea. În acelaşi timp, o aromă puternică a umplut bucătăria. Licoarea astfel obţinută a fost apreciată de împărat, bineînţeles după ce a trecut “testul” bucătarilor.

Încă de pe atunci, ceaiul era renumit pentru proprietăţile sale, fiind considerat o băutură sănătoasă şi răcoritoare.

În secolul al III-lea î.Hr. circulau foarte multe poveşti despre beneficiile consumului de ceai, dar de-abia în timpul dinastiei Tang (între 618 d.Hr. şi 906 d.Hr.) ceaiul a devenit băutura naţională a Chinei şi avea denumirea “ch’a”. Odată cu peregrinările preoţilor budişti de-a lungul Chinei şi Japoniei, au crescut culturile şi, evident, consumul de ceai. În aceeaşi perioadă, ritualul ceaiului a devenit o practică spirituală. Semnificaţia sacră a ceaiului consta în faptul că acesta imprima ideea de armonie, calm şi împlinire la nivel interior, ceea ce se transpunea şi în activităţile de zi cu zi.

Filosofii chinezi afirmau că ceaiul e mai bun decât vinul, deoarece fortifică şi înviorează, nu provoacă ameţeală şi e mai bun decât apa, fiindcă nu este vector de boli infecţioase. Iniţial, ceaiul era întrebuinţat de diriguitori şi feţele bisericeşti ca băutură tămăduitoare, care înlătură oboseala, întăreşte puterile şi vederea, dar şi ca parte componentă a alifiilor în tratarea, spre exemplu, a reumatismului.

Era preţuit foarte mult, demnitarii îl primeau în dar de la împăraţi, ca semn de gratificaţie. În secolul următor, ceaiul devine băutura preferată a protipendadei. Spre secolul al X-lea, în China, ceaiul ajunsese să fie considerat o băutură naţională şi, respectiv, obiect al comerţului.




Hinduşii erau de părere că arbustul de ceai a fost descoperit întâmplător de prinţul Bodhidharma, pe când călătorea în China de Sud. Conform unei legende, arbustul de ceai a răsărit pe locul unde au căzut pleoapele prinţului Daruma, pe care acesta le-a tăiat, ca să nu adoarmă în timpul meditaţiei. Discipolii lui Daruma au adunat frunzele acestui arbust şi au pregătit o băutură tonică.

Multă vreme ceaiul a fost băutura folosită numai de călugării budişti chinezi, ca fortifiant în lungile ore de rugăciuni şi meditaţii. În timp, ceaiul a pătruns şi în Japonia adus de călugării, care se întorceau din China de la studii şi a cuprins toate aspectele vieţii cotidiene. În jurul anului 1 200 d.Hr., în Uji, localitate din vecinătatea oraşului Kyoto, un călugăr a realizat prima grădină botanică din lume unde cultiva, printre alte plante, şi ceai, frunzele constituind baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi prietenii budişti – călugări din alte mănăstiri – care doreau să înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari.

Ceremonia ceaiului (chanoyu, chado sau sado în japoneză) este un ritual tradiţional influenţat de budismul Zen, prin care ceaiul verde matcha sau ”roua preţioasă lichidă” este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană iniţiată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosferă calmă. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.

Cu toate că portughezii au fost primii care au ajuns în China, reuşind ca după 40 de ani de comerţ înfloritor cu mătăsuri, mirodenii, cafea şi băuturi exotice să fondeze portul Macao, comercianţii olandezi sunt cei care în anul 1610 aduc ceaiul în Europa. În 1636 ajunge în Franţa, în 1638 în Rusia, în 1652-1654 în Anglia şi în 1657 în Germania.

Ceaiul era totuşi cunoscut cu mult înainte, din scrierile istoricilor vremii. O descriere amănunţită a ceaiului şi a ceremonialului servirii lui găsim în jurnalul de călătorie al unui iezuit portughez, care tocmai sosise din Macao: “Când o persoană vine la o altă persoană în vizită, obiceiul este de a aduce o băutură pe nume CH’A, care e amară şi roşie”.

Începând cu sec. al XVIIlea, efectele benefice ale ceaiului au atras atenţia medicilor europeni. În 1641, medicul olandez Nikolas Direks a afirmat în opera sa “Obsevationes Medicae” faptul că nici o altă plantă nu are atâtea virtuţi, ca şi ceaiul, iar “obiceiul de a bea ceai ajută la prevenirea multor feluri de maladii şi asigură longevitatea”.

În 1678, un alt medic olandez, Cornelis Bontekoe, a publicat un tratat despre “excelenta băutură de ceai” în care regăsim, tradus din chineză, lista cu proprietăţile sale benefice: purifică sângele, alungă visele urâte, eliberează creierul de gânduri negative, vindecă durerile de cap, protejează ficatul, bun remediu împotriva oricărei boli de vezică, ajută la ameliorarea vederii, excelent remediu împotriva răcelii, calmează durerile de splină, alungă somnul prea lung şi de prisos, alungă prostia, creator de energie, creator de curaj, stimulează spiritul, stimulează inteligenţa, stinge setea.

De la intrarea sa pe teritoriul englez, ceaiul a fost la început un obiect de lux, accesibil celor bogaţi şi aristocraţiei, mult mai târziu devenind o băutură tradiţională a maselor largi. Ulterior, ceaiul a început să se bea în cafenele (prima aparţinându-i lui Thomas Twinning, ţesător de meserie), unde, în lipsa banilor mărunţi, în calitate de rest se puteau primi bonuri pentru ceai, acceptate în magazine ca mijloc obişnuit de plată.

Ritualul ceaiului de după-amiază sau “five o’clock tea” a fost introdus în Anglia, pe la 1840, de către doamna de onoare a reginei Victoria (1819-1901), Anna Maria Stanhope (ducesă de Bedford). În timpul lungilor ore dintre prânzul englezesc, servit la ora 12.00 şi cina servită între orele 20.00 şi 21.00, pe ducesă o încerca un sentiment de slăbiciune.

Astfel, a considerat că până la cină poate servi un ceai şi a dat poruncă să-i fie aduse în budoir o ceaşcă cu apă fierbinte, puţină pâine, unt şi chec. Aici, ducesa şi-a pregătit ceaiul şi şi-a potolit apetitul. Se spune că ea şi-a împărtăşit ideea câtorva prietene, şi pe mijlocul anilor 1840, ceaiul de al ora cinci devenea un eveniment social răspândit în Anglia. O dată cu popularitatea acestuia au venit şi regulile sociale stricte, obiceiurile şi îmbrăcămintea elaborată.

În Rusia, ceaiul a ajuns pentru prima oară sub formă de cadou pentru ţarul Alexei. În aceste condiţii, în cultura rusă şi-a făcut apariţia samovarul, un recipient menit să păstreze băutura caldă şi care de-a lungul timpului a devenit tot mai elaborat. Iniţial ceaiul a fost o băutură consumată în cadrul întâlnirilor de mare importanţă, rezervate elitei ruseşti.

În 1650, olandezii erau implicaţi activ în comerţul cu lumea vestică. Guvernatorul american Peter Stuyvesant a adus ceaiul la New York în 1670. A fost atât de popular la un moment dat, încât New York consuma mai mult ceai decât întreaga Marea Britanie. Situaţia nu a durat mult; pentru a recâştiga controlul asupra coloniilor aflate în derivă, britanicii au decis sa impună taxe pe ceai.

Pentru a protesta împotriva taxelor impuse, americanii au încetat să mai bea ceai din patriotism, iar totul a degenerat, în 1773, în celebra Boston Tea Party, când un grup de colonişti a aruncat încărcătura de ceai în mare.

În prezent, producţia mondială de ceai este estimată la circa 3,15 mil. tone anual.

Într-un clasament de la începutul anului 2014, care a inclus 54 de state, Turcia, Irlanda şi Marea Britanie au ocupat primele trei poziţii în topul ţărilor cu cel mai mare consum de ceai pe cap de locuitor, anual. Deşi China este de departe cel mai mare consumator de ceai, cu peste 725.747,792 de tone pe an, Turcia se situează pe primul loc în ceea ce priveşte cantitatea consumată pe cap de locuitor, cu 3,157 de kilograme, anual. În topul 3 urmează Irlanda, cu 2,191 de kilograme de ceai consumat anual pe cap de locuitor, şi Marea Britanie, cu 1,941 kilograme de persoană/ an.

Topul 10 este completat, în ordine, de Rusia (1,383 de kilograme), Maroc (1,216 kilograme), Noua Zeelandă (1,192 kilograme), Egipt (1,012 kilograme), Polonia (1 kilogram), Japonia (967 de grame) şi Arabia Saudită (900 de grame).

În schimb, în România, consumul de ceai este destul de mic (70 de grame pe cap de locuitor, anual), ceea ce o poziţionează pe locul 45 în topul consumatorilor de ceai din lume. (Text: Agerpres, Foto: foodstory.ro, wikipedia.org, Video: youtube.com)



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *