Stâlpi funerari cu “porumbel” în cimitirul din Loman

stalpi-funerari-01

Un obicei precreştin, de origine, se pare, indoeuropeană, se păstrează încă într-un sat din Munţii Sebeşului, în Loman, acolo unde, spre deosebire de mormintele femeilor, cele ale bărbaţilor nu au cruce, ci un stâlp de lemn, cu bogate ornamente geometrice, rareori cu motive vegetale, iar cele al tinerilor necăsătoriţi se remarcă prin porumbelul pus în vârful stâlpului, artă din care s-ar fi inspirat şi Constantin Brâncuşi atunci când a realizat Coloana Infinitului sau diferitele motive ale păsării mitice. 

Răspândit odinioară în multe sate din regiunea subcarpatică, în sudul Transilvaniei şi, sporadic, în sudul Carpaţilor, obiceiul stâlpilor funerari, care amintesc de vechile credinţe în nemurirea sufletului, şi cel al porumbelului, al “Păsării Suflet”, cum a denumit-o folcloristul Gheorghe Pavelescu, mai este păstrat azi doar în Munţii Sebeşului. Rând pe rând, obiceiul a dispărut, fiind deja în anii ’40 o raritate, mai fiind păstrat cu sfinţenie în Loman, un sat de munte, în care predomină păstoritul şi creşterea vitelor.

Potrivit preotului paroh Nicolae Popa, prin monumentele funerare executate din lemn, cimitirul din Loman constituie un domeniu vast al artei populare.

“Principalele categorii ale acestor monumente din cimitir sunt Crucile, aşezate la mormântul femeilor, Stâlpii, la cel al bărbaţilor, şi Porumbelul ce însoţeşte stâlpul şi bradul puşi la mormântul flăcăilor morţi înainte de căsătorie. (…) Mărimea crucilor variază după vârstă. La femeile decedate în plină floare a vieţii se pun cruci mai înalte decât la fetiţe sau la femeile bătrâne. De acelaşi criteriu se ţine seama şi în gradul de ornamentare. Lucrate cu cele mai simple unelte, crucile sunt împodobite cu motive exclusive geometrice”, a arătat preotul paroh. Potrivit lui Popa, stâlpii funerari sunt de origine precreştină, fiind înrudiţi îndeaproape, ca structură şi funcţie, cu stâlpii totemici. “Datorită cercetărilor arheologice putem afirma că aceste monumente de artă sunt relicve preţioase ale cultului coloanei, cu o foarte mare răspândire în Orient, şi care a pătruns pe teritoriul ţări noastre la sfârşitul neoliticului”, a explicat acesta.

Stâlpii, ciopliţi de obicei din lemn de stejar, de salcâm sau frasin, pentru a fi mai rezistenţi, sunt în formă de obeliscuri în patru sau şase feţe, cu un diametru de 12-15 centimetri. Dimensiunile lor variază, în funcţie de vârsta celui decedat, la copii şi bătrâni fiind mai mici decât la feciorii morţi înainte de căsătorie.

 Feţele stâlpilor sunt sculptate de jos până sus cu diferite motive geometrice, cum ar fi rombul, rozeta, cercul, crucea, linia zig-zag, elicea şi, mai rar, elemente florale. La fel ca pe o cruce, pe stâlpi se sculptează sau se scrie cu vopsea numele celui decedat, precum şi anul naşterii şi al morţii. La bătrâni, stâlpul se termină cu o cruce făcută din aceeaşi bucată, iar la tineri cu o scândură aplicată orizontal peste vârful stâlpului, în care se fixează suliţa ce susţine porumbelul. Pe stâlpul tinerilor se agaţă şi un clopoţel.

stalpi-funerari-02

“Un alt element interesant al artei funerare din cimitirul Loman îl constituie porumbelul sau pasărea-suflet, care se pune numai la stâlpul feciorilor morţi necăsătoriţi. Obiceiul se păstrează şi astăzi”, a specificat preotul paroh. Porumbelul este cioplit, în general, din lemn de brad sau tei, fiindcă se lucrează mai uşor, şi este executat de către acelaşi meşter lemnar care face şi stâlpul. Mărimea porumbelului este cea naturală, uneori însă poate fi mai mică sau mai mare.

Ca reprezentare, de cele mai multe ori porumbelul are aripile întinse, gata de zbor, iar coada este răsfirată ca a unei rândunele. Porumbelul este vopsit în albastru închis sau în cenuşiu. El se pune numai la feciori neînsuraţi şi niciodată la neveste sau bărbaţi căsătoriţi.

“Semnificaţia acestui porumbel este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care îşi imaginează sufletul sub formă de pasăre, credinţă la fel de veche a popoarelor indoeuropene”, a arătat Gheorghe Pavelescu într-o monografie etnofolclorică despre “Valea Sebeşului”. El a menţionat că păsările funerare, stilizate de meşteri anonimi milenii de-a rândul, au atras atenţia lui Constantin Brâncuşi, inspirându-l în creaţia Măiastrei, şi a lui Lucian Blaga, care le evocă în “Pasărea sfântă”.

 “Şi tot din acest fond artistic folcloric s-a răsucit în infinit Coloana Recunoştinţei a aceluiaşi Brâncuşi. Desprinsă din vechii tradiţii şi obiceiuri, arta stâlpilor funerari transmite, în material perisabil, forme şi motive ce sfidează timpul, demonstrând înaltul potenţial artistic al poporului nostru. Din acest tezaur folcloric Brâncuşi a prelucrat două motive: pasărea-suflet şi octaedrul stâlpilor funerari, introducând astfel în cultura contemporană universală o experienţă de veacuri a poporului român”, a apreciat Gheorghe Pavelescu.

Născut într-un sat din Munţii Sebeşului, în Purcăreţi, în care de asemenea a existat un astfel de obicei, etnologul şi folcloristul Gheorghe Pavelescu a dedicat studierii acestei arte funerare peste şapte decenii de viaţă, el fiind autorul mai multor lucrări de specialitate, cea mai cunoscută fiind “Pasărea Suflet“. El a afirmat că obiceiul are o origine străveche.

“Desigur, nu poate fi vorba de o datare precisă, dar prin faptul că pasărea se punea în general numai în legătură cu stâlpul, nu şi cu crucea morţilor, putem afirma că acest obicei datează dinainte de creştinism”, a opinat etnologul. Pavelescu a menţionat că tipul acesta de stâlp funerar prezintă, de altfel, o foarte mare asemănare cu stâlpii totemici de la alte popoare, care au rolul de a proteja mortul împotriva duhurilor rele.

Potrivit unor răspunsuri date în 1942 de localnici din mai multe sate în care încă se mai păstra obiceiul se afirma că porumbelul apără trupul mortului să nu îi facă rău vreun duh, că e păzitorul mormântului sau că veghează la căpătâiul mortului şi alungă spiritele rele care încearcă să-i neliniştească liniştea.

“După părerea noastră, însă, această funcţie aparţinea la început doar stâlpului şi numai ulterior, prin contaminare, a fost atribuită şi porumbelului. (…) Mult mai aproape de sensul originar pare să fie explicaţia, ce se dă obiceiului, în legătură cu imaginea sufletului după moarte. Credinţa aproape generală a românilor că sufletul omului colindă în formă de pasăre, de obicei de porumbel sau de rândunică, în primele zile după deces şi chiar până la şase săptămâni, locurile din apropierea casei şi a mormântului, precum şi acelea pe unde şi-a purtat paşii în viaţă. (…) Putem presupune că în timpuri străvechi, porumbelul se punea la orice mormânt, indiferent de sex sau vârstă. Mai târziu, obiceiul pierzând din intensitate, s-a păstrat numai pentru anumite ocazii, pentru mormintele celor dispăruţi în floarea vârstei, când durerea celor rămaşi este mai covârşitoare. De asemenea, putem presupune că aria de răspândire a acestui obicei era altădată cu mult mai mare”, a opinat Gheorghe Pavelescu.

stalpi-funerari-03

Primul care s-a arătat preocupat de această artă funerară a fost un profesor german, Otto Lauffer, în 1926, pe vremea când obiceiul era păstrat în toată regiunea dintre Sibiu şi Orăştie. Aria de răspândire a păsării-suflet a fost întâlnită şi la longobarzi, populaţie germanică, aşezată în nordul Italiei în secolul al VI-lea, la ceremişi, populaţie finică de pe Volga, şi chiar în Extremul Orient, în China şi Japonia, la populaţia ainu.

În “Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale”, apărut în 1944, Ivan Evseev afirma că în evoluţia semnificaţiilor simbolice ale porumbelului se observă mai multe straturi, unele ţinând de epoca păgână, altele fiind aduse odată cu răspândirea creştinismului. În “Religia dacilor”, apărută în 2002, scriitorul Dan Oltean spune că, ţinând cont că în incinta sacră a Sarmizegetusei Regia întâlnim “pasărea sufletului”, obiceiului i-ar putea fi atribuită o origine dacică.

“Nu poate fi deloc întâmplător că în sudul Transilvaniei întâlnim atât stâlpul funerar, cât şi pasărea sufletului”, este de părere Dan Oltean.

Romanii aveau şi ei credinţa că, după moarte, sufletul se ridică la cer sub forma unei păsări. Crezul “păsării-suflet” îl găsim şi în Dacia Romană, la oamenii de rând. Potrivit etnologului Romulus Vulcănescu, în figurarea sufletului sub forma unei păsări supravieţuieşte o veche credinţă animistă a migrării sufletului omenesc din lumea reală în cea mitică.

“Poporul român din sudul Transilvaniei a păstrat, mai ales în satele de munte, obiceiul de a pune la mormântul feciorilor decedaţi necăsătoriţi un stâlp cu o pasăre cioplită din lemn, simbolizând sufletul răposatului. (…) Având o origine străveche, indo-europeană, practicarea acestui obicei la noi este o dovadă a rădăcinilor ce ne leagă de civilizaţiile străvechi ale lumii euroasiatice, dar şi a conservatorismului culturii noastre populare”, a afirmat Gheorghe  Pavelescu.

Etnologul a arătat că Brâncuşi a sculptat diferite motive ale păsării mitice la români, referitoare la pasărea sufletului, pasărea fără somn şi pasărea de aur.

“Paralel cu acestea, sculptează Cocoşul solar, Pasărea Măiastră şi Pajura. În procesul proiectării mai multor variante ale Coloanei nesfârşite a conceput şi o variantă cu o pasăre imensă cu aripile deschise, care trebuia aşezată în vârful coloanei pentru a simboliza «Pasărea-Sufletului» luându-şi zborul în infinit. Însă, a renunţat la idee, rămânând la varianta pe care a construit-o la Târgu Jiu”, arată Gheorghe Pavelescu în “Pasărea Suflet”.

Potrivit profesorului de istorie Nicolae Afrapt, “Coloana Infinitului este o reluare, pare-se, a unui stâlp de la Loman, la dimensiunile uriaşe, care redă imensitatea”. Afrapt a precizat că nu există dovezi că Brâncuşi ar fi trecut pe la Loman, dar că există altceva, respectiv legăturile peste munţi, în transhumanţă, între oierii din Loman şi din satele din Mărginime cu aşezările de la sud de Carpaţi, din Oltenia, care au preluat din obiceiurile ardelenilor. (Text si foto: Agerpres)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *