Sporturi mai puţin cunoscute: Skeleton (săniuşul de-a-ndoaselea)

Skeleton

Skeletonul este un sport de iarnă, inclus în programul Jocurilor Olimpice de la Soci, însă mai puţin cunoscut. Ca şi bobul, se practică pe o pârtie descendentă de gheaţă, pe care se poate ajunge la o viteză maximă de 130 km/h.

Skeletonul (schelet, în traducere din limba engleză) este denumirea dată de un englez, ca la majoritatea sporturilor de altfel. În 1882, când schiul era un sport necunoscut în Europa Centrală, câţiva soldaţi englezi au construit primii o pistă de alunecare, din gheaţă, între localităţile elveţiene Davos şi Klosters. Potrivit unor istorici într-ale sportului, 1892 a fost un an crucial pentru acest sport cu denumirea ciudată. Un turist englez, pe nume său L.P. Child, a provocat stupoare printre prietenii săi, construind un nou tip de sanie, strămoşul Skeletonului de azi.

Sania respectivă a fost realizată în întregime din metal, iar acel nou design de sanie aducea mai mult cu un schelet. Numele actual al Skeletonului a fost utilizat atunci pentru prima oară. Pe de altă parte, alţii consideră că, de fapt, termenul “Slede” reprezintă pronunţia corectă a numelui acestui sport, fiind vorba de un cuvânt norvegian care se referă la o sanie scandinavă folosită pentru sporturile pe gheaţă.

Cert este că, încă din acele zile, săniuşul sau Skeletonul au generat entuziasm şi fascinaţie printre concurenţi şi spectatori deopotrivă, indiferent de denumire. Şi mai interesant este că întrecerile de skeleton s-au dezvoltat pe domeniul schiabil elveţian, mai întâi ca distracţie pentru cei bogaţi.

În 1905, Skeletonul a devenit cunoscut în afara Elveţiei. Austria a fost prima ţară care a preluat noul sport. În oraşul Muerzzuschlag, primele Skeletonuri şi-au făcut apariţia în timpul competiţiilor de bob. Federaţia Internaţională de Bob şi Săniuş (FIBT), de care aparţine şi Skeletonul, a fost formată în 1923. Peste trei ani, în 1926, FIBT a avut un congres la Paris, unde a adoptat, printre altele, normele noului sport, descoperit în Elveţia. În 1928, americanul Jennison Heaton a câştigat prima medalie de aur olimpic la Skeleton la Jocurile de iarnă de la St. Moritz (Elveţia). Fratele său mai mic, John, s-a clasat al doilea. Concursul a fost numai pentru bărbaţi.

În 1948, douăzeci de ani mai târziu, la Jocurile Olimpice de Iarnă, care s-au ţinut tot la St. Moritz, Skeletonul a fost din nou sport olimpic. Şi tot numai pentru bărbaţi. După război, treisprezece sportivi din cinci ţări au luat parte la acest sport. Italian Nino Bibbia, rezident din St. Moritz, a ieşit victorios după cinci serii, în timp ce John Heaton a câştigat a doua medalie de argint olimpic. În anii următori, Bibbia a devenit o legendă adevărată a acestui sport, domnind în peste 200 de concursuri de gen. Deschiderea primei piese de gheaţă artificială de bob şi sanie a avut loc în 1969, în oraşul german Königssee, şi a permis sportivilor să se antreneze şi să concureze, indiferent de condiţiile meteorologice.

Între-timp, şcoli internaţionale de Skeleton au început să apară, mai ales din 1986. O comisie specială înfiinţată de Federaţia Internaţională de profil a prezentat un program de dezvoltare a acestui sport. FIBT a început să dezvolte programe speciale pentru a sprijini federaţiile naţionale şi a îmbunătăţi practicile de formare ale sportivilor.

În 1992, douăzeci de ţări au luat parte la Cupa Mondială. Un an mai târziu, s-au înregistrat 23 de ţări participante. În 1994, 25 de naţiuni au luat parte la Cupa Mondială. În prezent, peste treizeci de ţări de pe toate continentele concurează în probele de Skeleton. În 1998, postul de televiziune Eurosport a difuzat pentru prima dată un campionat mondial de Skeleton.

Pe 2 octombrie 1999, FIBT şi-a atins cel mai important dintre obiectivele sale, Skeletonul fiind inclus, din nou, în Programul Jocurilor Olimpice de Iarnă. Astfel, după o lungă pauză, probele au fost reluate în 2002, la JO de la Salt Lake City (SUA), atât la masculin, cât şi la feminin. Popularitatea acestui sport a crescut foarte mult de atunci şi include, în prezent, participarea unor ţări care nu au sau nu pot avea o pistă de concurs, din cauza climei, a terenului sau a restricţiilor financiare. Sportivi din ţări precum Australia, Noua Zeelandă, Insulele Bermude, Africa de Sud, Argentina, Irak, Israel, Mexic, Brazilia şi chiar Insulele Virgine s-au implicat în acest sport în ultimii ani.

Federaţia Română de Bob şi Sanie (F.R.B.S.) a fost fondată în anul 1924 şi reorganizată conform Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000. Federaţia este constituită prin asocierea cluburilor de bob, skeleton şi/sau sanie din întreaga ţară.

La Skeleton, spre deosebire de proba de sanie, sportivii adoptă o poziţie cu faţa în jos, ghidând sania prin mişcările corpului. La linia de start, sportivul împinge sania specială pe o distanţă de 25-40 de metri, după care se întinde pe aceasta şi continuă cursa pe pista de gheaţă.

În 2010, FIBT a restricţionat materialele autorizate să intre în componenţa săniilor de tip skeleton. Astfel, ramele trebuie să fie din oţel şi nu pot avea mecanisme de direcţie sau de frânare. Placa de bază poate fi realizată din materiale plastice. Mânerele şi barele de protecţie de-a lungul laturilor trebuie să susţină sportivul în timpul unei curse.

Greutatea maximă combinată admisă este de 115 kg (atlet şi sanie) la bărbaţi şi 92 kg (atlet şi sanie) la femei. Sania singură nu trebuie să depăşească 43 kg la bărbaţi şi 35 kg la femei. Unii sportivi optează pentru ataşarea de balast, dacă greutatea combinată scade sub greutatea minimă admisă. Balastul poate fi adăugat numai la sanie, nu şi la concurent.

Dimensiunile unui skeleton sunt ca lungime 800-1.200 mm şi ca înălţime 80-200 mm. Sunt obligatorii accesoriile: casca de curse cu protecţie pentru bărbie sau o cască-scheleton specifică, pantofi cu ţinte, ochelari de protecţie sau vizetă, costume de sanie. Skeletonul folosit nu poate fi schimbat în timpul concursului decât cu acordul juriului în condiţiile impuse de acesta: repetarea manşei, reducerea numărului de manşe, etc.

Pista de starturi amenajată trebuie să respecte unele norme: să fie prevăzută cu un sistem de şine fixe pe care să ruleze skeletonul; să aibă o lungime totală de minimum 75 m; zona de elan (de la prag până la prima fotocelulă) să fie de minimum 5 m; într-o parte şi cealaltă a skeleton-ului aşezat pe şine să existe spaţiu pentru împinsul şi alergarea cu acesta; porţiunea cronometrată să fie de cel puţin 40 m; după linia de sosire, trebuie să existe spaţiu suficient pentru ca sportivul şi skeleton-ul să se poată opri în siguranţa.

România a participat în competiţia olimpică de skeleton, în 2010, la JO de la Vancouver, unde Maria Marinela Mazilu a ocupat locul 19. Ea s-a calificat la JO de Iarnă de la Soci. Pe 16 ianuarie 2014, românca s-a impus într-o etapă a Cupei Europei desfăşurată la Saint Moritz. Acest rezultat i-a adus cea de-a doua calificare la Jocurile Olimpice, după cea din 2010, de la Vancouver. (Text: Agerpres, Foto: sport-actus.fr)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *