Route 66

route-66-01

Route 66 este chintesenţa şoselelor americane. Nici un alt drum nu a captat imaginaţia şi esenţa spiritului american şi nu a dat naştere la atâtea mituri aşa cum a făcut această primă autostradă, în felul ei, din Statele Unite ale Americii.

Cu o chitară în mână, stă la intersecţia dintre Kinsley Avenue şi Second Street, în Winslow, un oraş din nord-estul statului Arizona, parcă pentru totdeauna. Statuia, amplasată înaintea faţadei false a unui magazin universal, în vitrinele căruia se oglindeşte o camionetă roşie — şi ea falsă — îl reprezintă pe Jackson Browne, autorul piesei ”Take It Easy”, primul single al Eagles. Văzând-o, nu te poţi abţine să nu fredonezi versurile celebrei melodii, scrie Le Figaro, care aminteşte că, printre alte monumente ale culturii populare nord-americane, statuia întruchipează acest mit inoxidabil al şoselei Route 66, timp de nouăzeci de ani sursă de inspiraţie pentru muzicieni, scriitori şi pribegi de toate felurile.

”Well, I’m standing on a corner in Winslow, Arizona / Such a fine sight to see / It’s a girl, my Lord”, spune cântecul, iar ritmul dă aripi unui Ford Mustang şi-l trezeşte la viaţă pentru a o lua pe drumul infinit, ce se întinde ca o panglică lungă de asfalt şi traversează peisaje la fel de măreţe precum America.

route-66-05

La picioarele statuii cântăreţului, fanii depun flori şi lumânări, se fotografiază şi se sărută, înainte de a se avânta într-un butic de suveniruri care difuzează Eagles de-a lungul zilei. Dar oare ştiu ei că totul e doar un mit? Că, în realitate, Jackson Browne a scris ”Take It Easy” într-un restaurant din lanţul ”Der Wienerschnitzel” din Flagstaff, aflat mai departe spre vest, iar legenda spune că fata din cântec nu ar fi condus o camionetă Ford, ci un Datsun?

Între Parcul Naţional Pădurea Pietrificată, la nord-est, şi podul Topock de deasupra fluviului Colorado, la sud-est, călătoriţi în spaţiu şi în timp pe ceea ce este şoseaua Route 66 din Arizona. O ocazie de a deschide valiza cu amintiri din vremea Vestului Sălbatic, a căutătorilor de aur, a cowboy-lor, a indienilor, a anilor 1950-1960 din Statele Unite, de a călări un Harley-Davidson şi de a conduce o decapotabilă, sub un soare arzător 325 de zile pe an.

route-66-03

Comandaţi un hamburger, cartofi prăjiţi şi o Coca-Cola într-un restaurant care aminteşte de succesul lui Elvis Presley, al lui Marilyn Monroe şi al lui Chuck Berry. Pălăvrăgiţi cu un Navajo, un Hopi sau cu un Hualapai, mândri să-şi împărtăşească bogăţia culturală. Faceţi popas într-o benzinărie amenajată ca o oază în miniatură sau ca o capcană pentru turiştii amatori de kitsch. Vă petreceţi noaptea într-un motel cu neoane strălucitoare… Vă aflaţi pe şoseaua cu două benzi ce duce la Marele Canion şi care trece pe lângă Monument Valley şi hollywoodianul Disneyland.

Fără acest fior de libertate, fără această adiere de nostalgie, această dorinţă de a trăi, ar mai fi putut rămâne Route 66, care este în mare parte abandonată sau trunchiată, în centrul atenţiei americanilor timp de nouăzeci de ani cât au trecut de la inaugurarea sa? I-ar mai putea fascina pe europeni, pe chinezi, pe japonezi, pe brazilieni sau pe neozeelandezi?

La Winslow, Route 66 a renăscut odată cu ”Take It Easy” şi La Posada, ultimul dintre hotelurile construite de Fred Harvey Company în sud-vestul Americii, de-a lungul liniilor de cale ferată din reţeaua Santa Fe. Mary Colter, artistă a luminii, a culorilor şi a materialelor, şi l-a imaginat, în 1930, drept o ”hacienda espagnole”. Datorită ”artei de trăi” adusă de Fred Harvey Company care, în premieră, a introdus argintăria, porţelanul, cristalul şi dantela în locuinţele fermecătoare, La Posada a găzduit personalităţi precum Harrison Ford, Kate Hudson, Frank Sinatra, Albert Einstein, Shirley Temple, Gary Cooper, John Wayne…

route-66-07

În Parcul Naţional Pădurea Pietrificată, la 93 de kilometri spre est, Route 66 dispare sub buruieni. Câţiva stâlpi de telefonie, caroseria ruginită a unui Studebaker din 1932 şi hanul Painted Desert, construit la începutul anilor ’20, amintesc de faptul că şoseaua cu două benzi a trecut pe aici între anii 1926 şi 1958.

”Noi păstrăm preţioasele chei ale camerelor hotelului, mărgele, cutii de conserve, sticle returnabile şi bigudiuri găsite în fostele zone de picnic”, povesteşte arheologul Bill Reitze. ”Obiectele sunt mărturii ale călătoriilor şi vacanţelor milioanelor de americani care au descoperit Route 66”, mai spune acesta.

La scara timpului, printre miile de arbori pietrificaţi, aceste obiecte par insignifiante în acest loc ce datează de acum 225 de milioane de ani, când apele pline cu siliciu s-au infiltrat în rădăcinile copacilor şi s-au cristalizat în cuarţ alb cu tente mov sau gri.

Sub un cer imens, de un albastru spumos, dorinţa de explorare a altor universuri câştigă. Înapoi pe drum, pe acest faimos Route 66, a cărui poveste datează din 1857, odată cu expediţia locotenentului Edward Beale şi a caravanei sale de dromaderi. El a dorit să traseze o cale de acces către California, de-a lungul paralelei 35. La 11 iulie 1916, preşedintele Woodrow Wilson a semnat legea de creare a unei reţele de drumuri moderne. În 1925, noile rute est-vest au fost numerotate cu cifre pare; celor nord-sud le-au fost atribuite cifre impare.

route-66-02

Numită iniţial U.S. 60, şoseaua dintre Chicago şi Los Angeles a devenit U.S. 66, la 11 noiembrie 1926. Aceasta lega Marile Lacuri de Coasta Pacificului şi Illinois de California, trecând prin Missouri, Arkansas, Oklahoma, Texas, New Mexico şi Arizona.

Mii de bărbaţi, femei şi copii au luat calea Route 66 fugind de criza de economică din 1929 şi apoi de ”Dust Bowl”, seceta teribilă şi furtunile de praf care au devastat nenumărate ferme.

Sperau la un viitor mai bun, dar în altă parte. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe U.S. 66 au fost transporatate trupe şi echipamente militare. Treptat, Vestul Sălbatic, peisajele sale, stilul de viaţă tipic şi zonele comerciale, de la cele mai banale până la cele mai exotice, au căpătat statutul de legendă.

Bobby Troup, actor, compozitor şi cântăreţ, a căzut şi el pradă magiei U.S. 66. Pe drumul prin California a scris ”Get Your Kicks on Route 66”, o piesă ce enumeră oraşele pe care şoseaua le traversează: Saint-Louis, Oklahoma City, Amarillo, Gallup, Flagstaff, Kingman… Nat King Cole a înregistrat cântecul în 1946. Apoi, americanii nu au mai făcut referire la acest drum drept U.S. 66; ei i-au spus, simplu, 66 — drumul şi-a câştigat titlul de nobleţe.

Trecutul său se păstrează. În special la Holbrook, în Joe & Aggie’s Cafe. Un local ţinut de Sharlene, nepoata fondatorului care a dat numele acestui loc. În bucătăria din spate, în aroma fripturilor, ea prepară specialităţile casei: sos mexican cu ardei roşu sau verde şi chipsuri cu brânză. Toate acestea au fost servite, de-a lungul timpului, timp de două-trei generaţii, de cowboy cu haine tocite şi de motociclişti tatuaţi.

”Nimic nu s-a schimbat”, se mândreşte proprietara. Cu excepţia frecvenţei. ”Nu mai trăim în zilele în care bunicii mei măturau zi de zi tone de praf depuse de miile de autoturisme şi de camioane aflate în tranzit!”.

route-66-03
Anii ’50, când creşterea traficului i-a adus şoselei porecla de ”Bloody 66”, au apus. Administraţia Roosevelt a realizat un studiu privind o reţea de autostrăzi interstatale finanţat de guvernul federal, rapid, direct şi gratuit.

În 1956, construcţia sistemului interstatal de autostrăzi (Interstate Highway System) a devenit prioritatea preşedintelui Dwight Eisenhower. Interstate 40 (în prezent numită I-40), care ocoleşte oraşele şi satele, a adus sfârşitul Route 66. La 26 iunie 1985, celebrul drum este scos din uz şi şters de pe hartă. Devenise posibil să ajungi de la Chicago la Los Angeles — aflate la o distanţă de 3.485 de kilometri — fără să părăseşti Interstates, în doar trei sau patru zile!

La Seligman, Angel Delgadillo, în vârstă de 89 de ani, fost bărbier, nu uită această dată.

”Drumul care în copilăria mea desena noaptea oameni şi lumini pe pereţii camerei mele; drumul care m-a făcut să trăiesc şi să prosper în micul meu salon nu trebuia să moară”, protestează el.

 ”A fost lumina nopţilor mele, suflul vieţii mele. Politica nu putea elimina, peste noapte, istoria transcontinentală a Statelor Unite!”. La 18 februarie 1987, pentru a valorifica nostalgia şi pentru relansarea economică, el a creat, alături de alţi 14 împătimiţi, Asociaţia Route 66 în Arizona. ”Am vrut să continuăm să facem să bată inima drumului nostru cu două benzi”, a comentat acesta. Zece luni mai târziu, Arizona a botezat tronsonul Seligman-Kingman ”Historic Route 66”.

Între Flagstaff şi Williams, Route 66 urcă până la 2.225 de metri, cel mai înalt punct din itinerariul său, şi se fofilează prin cea mai mare pădure de pini Ponderosa din lume.

‘Am mers prin frumuseţea care mă înconjoară. Am mers prin frumuseţea din spatele meu. Am mers prin frumuseţea din faţa mea. Am mers prin frumuseţea care m-a transformat”, cântă indienii Navajo pentru a-şi celebra ţara.

Monument Valley, sanctuar al acestui trib, o minune naturală, este la 300 kilometri nord de Flagstaff. Facem un ocol. Înţesată de pietre de nuanţă ocru, presărată cu arbuşti şi salvie, îmbibată de spiritualitate, valea monumentelor este grandioasă. De neuitat.

În Flagstaff, Williams şi Kingman, cele trei oraşe-far ale Route 66 în Arizona, în care benzinăriile anilor ’30 se transformă în borne de reîncărcare pentru maşinile electrice, îşi arată, în felul lor, istoria.

Flagstaff oscilează între case istorice bântuite şi valuri de tineri fani ai ”Cars”, desenul animat lansat în 2006 care i-a făcut pe copii şi pe adolescenţi să se îndrăgostească de Route 66.

Williams rămâne oraşul lui Bill Williams (1787-1849), ultima localitate din Statele Unite ocolită de I-40, la 13 octombrie 1984, şi poarta de intrare în Marele Canion. Un loc plin de fresce, magazine şi restaurante dedicate idolilor (Marilyn, Elvis, James Dean) şi pepitelor de aur (şi turcoaz).

Kingman este un adevărat muzeu în care se găsesc Shelby Welding Thunder 1968, Ford Crown Victoria 1955, Lincoln Capri 1953, Corvette şi alte maşini ”musculoase”, adevăraţi bolizi propulsaţi de un motor supradimensionat. Autovehicule ”dream machines”, pe care familia Dunton le repară şi le întreţine din 1946.

 ”Route 66 a stimulat vânzările”, mărturiseşte Roy Dunton, în vârstă de 95 de ani. ”În special în anii ’50-’60, când americanii se puteau lăuda că fabricau maşini care erau deasupra tuturor şi mândria ţării noastre!”.

route-66-06

Cum se descurcau aceste automobile pe curbele care urcă la Sitgreaves (1.082 de metri) în Black Mountains din Arizona? ”Pe vremea aceea, nimeni nu încerca să câştige timp, toată lumea trăia clipa”, îşi aminteşte Jim Hinckley, istoric specializat în Route 66.

Stâncile, platourile şi grohotişul de nunanţe ocru-galben şofran lasă să se întrevadă intrarea în mina Gold Road. Deschisă la mijlocul anilor 1860 şi închisă de mai multe ori, aceasta n-a fost niciodată abandonată. Ultima extracţie: 203 kilograme de aur în 2015!

Câţiva dintre măgarii care au transportat odată solul aurifer încă rătăcesc la înălţimi, în Oatman (130 de locuitori). Turiştii au ocazia să urmărească, la intersecţia cu drumul principal, cowboy purtând pălării din fetru şi cizme din piele care îşi reglează conturile, într-o parodie western pusă în scenă în faţa hotelului local. Construit în 1902, acesta nu mai găzduieşte clienţi, camerele, salonul şi frizeria fiind transformate într-un mic muzeu. Dar nu contează! Acesta rămâne, pentru cinefili, hotelul în care Clark Gable şi Carole Lombard şi-au petrecut luna de miere.

Dar câtă lume ştie că şi acest lucru este un mit?

La 29 martie 1939, în jurul orei 15.00, cele două vedete ale cinematografiei americane s-au căsătorit în biserica metodistă din Kingman, înainte de a sărbători evenimentul la Brunswick Hotel şi de a se întoarce, prin Oatman, la Los Angeles unde au participat la o conferinţă de presă, la ora 20.00. O simplă estimare distanţă — timp face imposibilă ipoteza lunii de miere.

Încă nişte locuinţe false, nişte cactuşi din loc în loc şi Route 66 plonjează către podul arcuit de la Topock, deasupra fluviului şi se îndreaptă spre California, pământul făgăduinţei. Pe aici au trecut Tom Joad (Henry Fonda) şi familia sa, în 1940, în ”Fructele mâniei”, filmul de John Ford inspirat din romanul lui John Steinbeck.

Aventura către vest, promisiunea libertăţii, loviturile sorţii, visele, nostalgia…

”Route 66 îţi dă dorul de ducă, de a o lua pe calea vieţii”, spune Joe Powskey, membru al tribului Hualapai.

”Aici, între malurile fluviului Colorado şi munţii Spiritelor, natura ne aminteşte că lacurile, râurile, preeriile şi animalele ne-au precedat şi ne vor urma. Omul se află doar în trecere. Iar calea lui spre mândrie, demnitate, respect şi speranţă este lungă’‘. (Text: Agerpres, Foto: 7-themes.com, route66experience.com)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *