România – prima rafinărie din lume; Bucureşti – primul oraş iluminat în întregime cu ţiţei distilat

petromidia-02

România împlineşte anul viitor 160 de ani de când a procesat pentru prima dată petrol în rafinăria de la Râfov, lângă Ploieşti, care a fost şi prima rafinărie din lume, fondată în anul 1857 de fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu.

Țara noastră are însă o tradiţie mult mai veche în industria petrolieră. Extracţia petrolului în România — folosit vreme îndelungată pentru ungerea osiilor la care, pentru iluminatul curţilor boiereşti ori în tratarea unor boli la oameni şi animale — datează din timpuri foarte vechi.

Potrivit istoricului Gheorghe Buzatu, cele mai vechi mărturii documentare despre existenţa unor izvoare de ţiţei se referă la cele aflate în Moldova (ţinutul Bacăului). Un document provenind din cancelaria domnilor Ilias şi Ștefan, fiii şi urmaşii la tron ai lui Alexandru cel Bun, amintea la 4 octombrie 1440 de satul “Lacaceşti pe Tazlăul Sărat, în dreptul păcurei”. După această dată, informaţiile documentare care semnalează prezenţa în Moldova a unor “fântâni de păcură” se înmulţesc. La 1646, exploatările de păcură din judeţul Bacău au reţinut atenţia călugărului străin Bandini, care ne-a lăsat o descriere detaliată a lor, scrie istoricul în cartea “O istorie a petrolului românesc”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009.

Începând din secolul al XVI-lea se întâlnesc menţiuni privitoare la exploatările de păcură din Muntenia (judeţul Prahova). Cea dintâi — din 22 noiembrie 1517 — atestă, printre punctele de hotar ale satului Secăreani (azi Țintea), locul numit “la Păcuri”. Peste numai câteva decenii sunt amintite primele exploatări de ţiţei.

Astfel, un zapis din veacul al XVIII-lea certifică faptul că, la 1676, moşnenii din satul Hizeşti-Păcureti, “precum şi părinţii lor (străbunici, bunici şi taţi) au stăpânit, în deplină proprietate, domeniul Hireşti pe care se găseau puţuri de petrol’. Ținându-se seama de generaţiile pomenite în zapisul citat, reiese că începuturile exploatării petrolului la Hizeşti pot fi coborâte până către 1550.

“Aşa după cum se poate observă, menţiunile documentare din veacurile XV-XVI utilizează cu consecvenţă termenul de păcură pentru locurile sau exploatările de petrol ori ţiţei consemnate în cuprinsul Țărilor Române. Cercetările au stabilit că termenul de păcură — derivând din latinescul piculă şi întâlnit în documente numai în limba română — vine să confirme că, în ţinuturile noastre, a existat ‘o exploatare necontenită a produsului respectiv din epoca română şi până în vremurile noastre. Este foarte probabil că şi dacii ar fi cunoscut, înainte de dacoromâni, păcură şi s-o fi utilizat…”, scrie istoricul în cartea menţionată.

În Țările Române, exploatarea petrolului s-a făcut mult timp, până la începutul veacului nostru, prin mijloace şi cu metode rudimentare. Secole de-a rândul s-au folosit aşa-numitele “puţuri”, “groape” sau “băi de păcură” exploatate de mănăstiri, de boieri, de moşneni sau de domni. Pe la mijlocul veacului al XIX-lea au căpătat o largă răspândire puţurile de petrol dintre care multe erau săpate până la adâncimi de peste 250 metri.

Din 1780, izvoarele vremii atestă exportarea primelor cantităţi de păcură în Turcia şi în Austria. Totodată, în deceniile 5-6 ale secolului al XIX-lea, importante cantităţi de petrol au luat drumul Austriei şi al Rusiei. Astfel, numai Moldova a trimis în cele două imperii vecine circa 384.000 “ocale” încasând 230.460 lei.

Tot către mijlocul secolului al XIX-lea se înregistrează o creştere a cererilor de petrol, ca urmare a intensificării consumului de lampant, un subprodus obţinut atunci prin distilarea petrolului brut. Acest derivat a căpătat în foarte scurt timp o largă întrebuinţare, la început pentru iluminatul public, apoi pentru cel casnic. Începând din 1840 se trece la construirea celor dintâi distilerii (Lucăceşti-Bacău), în fapt mici ateliere în care prelucrarea petrolului se făcea în cazane rudimentare.

petromidia-03

De-abia în a două jumătate a secolului al XIX-lea au intrat în funcţiune primele rafinării dotate cu instalaţii moderne.

Cea dintâi a fost construită în 1857 la Râfov, lângă Ploieşti, cam în apropierea autostrăzii Bucureşti-Ploieşti de astăzi, de către Teodor Mehedinţeanu şi a trecut, un an mai târziu, în proprietatea fratelui său, Marin Mehedinţeanu.

Această rafinărie a obţinut, în baza unui contract încheiat în octombrie 1856 între Teodor Mehedinţeanu şi primăria Bucureştilor, dreptul exclusiv de a aproviziona iluminatul Capitalei muntene cu gaz lampant. Contractul a început a fi executat la 1 aprilie 1857, când, prin înlocuirea uleiului de răpită cu produsele furnizate de rafinăria din Râfov, “Bucureştii au devenit cel dintâi oraş din lume iluminat în întregime cu ţiţei distilat”.

Din aprilie 1858 lămpile cu gaz lampant s-au întrebuinţat şi pentru iluminatul public al Iaşiului, pentru ca de-abia în 1859 procedeul să fie introdus în primul mare oraş european — Viena.

În anul 1857, totalul producţiei Țărilor Române a însumat 275 tone ţiţei brut. Cu această cifră, România s-a înscris ca fiind cea dintâi ţară în statistică mondială a producţiei petroliere, înaintea altor state mari producătoare de combustibil lichid, precum Statele Unite ale Americii (1860), Rusia (1863), Mexic (1901) sau Persia (1913).

Investiţiile masive de capitaluri străine au permis valorificarea unor întinse terenuri petrolifere la acea vreme, mai scrie istoricul Gheorghe Buzatu. De asemenea, s-a întreprins studierea geologică a regiunilor petrolifere, îmbunătăţindu-se metodele de extragere prin extinderea după 1900 a sistemelor de sondaj mecanic. În prelucrarea ţiţeiului s-au dobândit succese însemnate prin intrarea în funcţiune a câtorva mari rafinării: Steaua Română — Câmpina (1897); Româno-Americană — Ploieşti (1905);Vega — Ploieşti (1905).

Modernizările introduse în industria de ţiţei, cererile crescânde pe pieţele internă şi externă au determinat după 1895 sporirea producţiei “aurului negru” într-un ritm accentuat. Astfel, dacă în 1895 s-au extras 80.000 tone ţiţei brut, producţia a urcat la 250.000 tone în 1900; 614.790 tone în 1905; 1.352.407 tone în 1910; 1.885.619 tone în 1913 şi 1.673.145 tone în 1915. Nivelul atins în 1913 — cel mai ridicat dinaintea izbucnirii primului război mondial — a situat România pe locul al patrulea în lume, între ţările producătoare de combustibil lichid (după S.U.A., Rusia şi Mexic).

petromidia-04

Până la primul război mondial, consumul intern de derivate petroliere, deşi a cunoscut o linie ascendentă, a rămas totuşi “slab”, mai scrie istoricul în cartea sa. În general, el nu a depăşit 40% din producţia realizată. Cele mai solicitate erau produsele inferioare: păcura şi lampantul. Păcura servea la punerea în mişcare a motoarelor din întreprinderi şi îndeosebi pentru uzul locomotivelor. În lipsa unor însemnate cantităţi de cărbune superior, România trecuse încă din ultimii ani ai veacului al XIX-lea la reorganizarea transportului de căi ferate pe baza de reziduuri petroliere.

Ca urmare, statul a devenit unul dintre cei mai mari consumatori interni de derivate petroliere, fapt ce a impulsionat creşterea producţiei. Între 1900 şi 1905 consumul intern de reziduuri a înregistrat un spor de 700%, iar cel de uleiuri minerale, de 752%. În acelaşi timp, consumul de benzină a urcat doar cu 12,51% şi cel de lampant (care a pornit însă de la o cifra importantă) cu 28,8%.

Până la primul război mondial, cea mai mare parte a producţiei de ţiţei a României era destinată exportului. Acesta a înregistrat un spor continuu până la 1913, şi anume 77.656 tone în 1900; 214.345 tone în 1905; 586.151 tone în 1910; 1.036.446 tone în 1913. Principalele derivate exportate au fost lampantul şi reziduurile. După 1900 a fost solicitată mult şi benzina. Printre principalele ţări importatoare de ţiţei românesc s-au aflat până la 1913 Franţa, Marea Britanie, Germania, Austro-Ungaria, Italia, Turcia şi Belgia.

După 1914 exportul de produse petroliere româneşti a scăzut, ca urmare a doi factori importanţi: izbucnirea războiului mondial care, conducând la închiderea Strâmtorilor Marii Negre, a lipsit România de pieţele tradiţionale aprovizionate pe cale maritimă. Apoi, în decursul primelor luni ale conflictului mondial, Guvernul român însuşi a recurs treptat la “prohibirea exportului” de produse foarte căutate în vreme de război: reziduurile, ţiţeiul brut, benzină şi parafină. Toate aceste derivate nu s-au exportat după aceea decât în compensaţie cu alte mărfuri străine necesare României şi interzise la export în alte ţări.

Despre importanţa sectorului de rafinare în economia ţării din secolul al XX-lea şi care au fost momentele de cotitură din istorie pe partea de rafinare citiţi mâine într-un interviu acordat agenţiei Agerpres de Dan Ovidiu Pintilie, doctor în istoria petrolului.  (Text si foto: Agerpres)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *