Republica Populară Chineză: istorie, obiective pe lista UNESCO şi gastronomie

china-19

Republica Populară Chineză sărbătoreşte Ziua naţională la 1 octombrie, ziua proclamării Republicii Populare Chineze, în 1949.

Istorie

China, cu o suprafaţă de 9.596.960 km pătraţi, este a patra ţară ca mărime pe glob, după Rusia, Canada şi SUA. Se învecinează cu Rusia, Mongolia, RPD Coreeană, Marea Galbenă, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud, Vietnam, Laos, Myanmar, India, Bhutan, Nepal, Pakistan, Afghanistan, Tadjikistan, Kârgâsztan, Kazahstan.

Este împărţită administrativ în 23 de provincii, 5 regiuni autonome, 4 municipalităţi cu rang echivalent provinciilor (Beijing, Shanghai, Tianjin şi Chongqing) şi 2 Regiuni Speciale Administrative (Hong Kong şi Macao).

china-01

Istoria Chinei prezintă câteva trăsături distincte. Între acestea se află, în primul rând, unitatea spaţiului şi coeziunea civilizaţiei. În China, diviziunile unităţii statale provocate de conflicte interne sau externe nu au avut consecinţe geopolitice ireparabile. Fenomenul a fost posibil datorită forţei de coeziune, a omogenităţii şi continuităţii civilizaţiei chineze de-a lungul a trei milenii de istorie, potrivit volumului ”Enciclopedie de Istorie Universală” (2002).

O altă caracteristică este dimensiunea demografică, China fiind probabil statul cel mai populat al planetei pe tot parcursul istoric.

china-07

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, China s-a confruntat cu o stagnare socială şi, în acelaşi timp, cu puternice crize interne, fapt care i-a accentuat vulnerabilitatea în faţa marilor puteri (Anglia, Franţa, SUA, Rusia sau Japonia).

china-08

Urmare a Războaielor Opiumului, la jumătatea secolului al XIX-lea, China concesionează acestora părţi însemnate din teritoriu. În anul 1911, revoluţia democrată condusă de Sun Yatsen pune capăt monarhiei manciuriene, potrivit site-ului oficial al MAE.

Este proclamată “Republica China”, la 12 februarie 1912. În perioada 1927-1949, are loc războiul civil între forţele conduse de Partidul Naţional (Guomintang) şi Partidul Comunist.

china-03

La 1 octombrie 1949, Mao Zedong proclamă Republica Populară Chineză. Deceniul 1966-1976 a reprezentat perioada “Revoluţiei Culturale”.

În anul 1979, Deng Xiaoping iniţiază politica de reformă şi deschidere spre exterior a RP Chineze. Reformele iniţiate de Deng au orientat ţara spre un sistem de economie socialistă de piaţă. Rezultatul a fost o creştere de 4 ori a Produsului Intern Brut între anii 1978 şi 2000. În prezent, obiectivul pe termen mediu al dezvoltării economice este menţinerea unui ritm de creştere sănătos al economiei, cifrat între 7 — 9% anual. În contextul crizei financiare şi economice mondiale, care a afectat exporturile chineze, guvernul urmăreşte impulsionarea consumului intern şi realizarea de investiţii în infrastructura naţională.

china-18

Partidul Comunist Chinez (PCC) a fost înfiinţat la 1 iulie 1921, la Shanghai. Biroul Politic al Comitetului Central al PCC este format din 25 de membri, dintre care 7 fac parte din Comitetul Permanent. Cu prilejul Congresului al 18-lea al PCC, desfăşurat în perioada 7-14 noiembrie 2012, Xi Jinping a fost ales în funcţia de secretar general al Comitetului Central al PCC.

china-11

Sub umbrela PCC ca partid de guvernământ, există alte 8 mici partide necomuniste, care funcţionează pe baza principiilor cooperării inter-partinice şi consultării politice cu PCC, forumul rezultat purtând denumirea de Conferinţa Politică Consultativă a Poporului Chinez. Acest for, fără prerogative legislative, a fost constituit în luna septembrie 1949, vizând realizarea coeziunii de acţiune politică între PCC şi celelalte partide pentru construirea “socialismului cu specific chinezesc”, precizează sursa citată.

Obiective pe lista UNESCO

Este una din ţările cu cele mai multe obiective protejate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură (UNESCO).

Între acestea, probabil cel mai cunoscut este Marele Zid. Format ca un sistem de apărare comun împotriva invaziilor din nord, zidul este constituit din secţiuni de fortificaţii anterioare care s-au unit cu aproximativ 200 de ani î.Hr.

china-02

Construcţiile au continuat până la dinastia Ming (1368-1644), când Marele Zid a devenit cea mai mare structură militară din lume, importanţa sa istorică şi strategică fiind compensată numai de semnificaţia arhitecturală a construcţiei, potrivit UNESCO.

Cu o lungime totală de mai mult de 20.000 de kilometri, Marele Zid începe în est, la Shanhaiguan, în provincia Hebei, şi se termină la Jiayuguan, la vest, în provincia Gansu. Uriaşa construcţie este formată din ziduri, piste pentru cursele de cai, turnuri, adăposturi construite în pereţi şi include cetăţi fortificate dispuse de-a lungul pereţilor.

china-14

Marele Zid reflecta legăturile strânse şi schimburile între civilizaţii agricole şi civilizaţii nomade în China antică. Acesta aduce dovezi fizice semnificative ale unei lucide gândiri strategice şi ale puternicelor forţe de apărare militare şi naţionale ale imperiilor centrale din China antică. Este, de asemenea, un exemplu remarcabil al arhitecturii militare, tehnologiei şi artelor.

Un alt sit inclus, din 2010, în patrimoniul mondial cultural UNESCO este situat în apropierea masivului Songshang, din provincia Henan, considerat muntele sacru din centrul Chinei. La poalele muntelui înalt de 1.500 de metri, pe o suprafaţă circulară de 40 de kilometri pătraţi, se află opt ansambluri de clădiri şi structuri.

china-10

Monumentele istorice din Dengfeng, “Centrul Cerului şi al Pământului”, potrivit UNESCO, sunt remarcabile exemple de clădiri antice chineze destinate ritualurilor, ştiinţei, tehnicii şi educaţiei.

Obiectivul UNESCO include trei porţi: Han Que — cele mai vechi edificii religioase din China, temple, Platforma cadranului solar Zhougong şi Observatorul Dengfeng. Construite de-a lungul a nouă dinastii, aceste clădiri reprezintă reflecţii ale unor moduri diferite de percepţie a ”centrului raiului şi pământului şi a puterii muntelui ca centru al devotării religioase”, evidenţiază site-ul UNESCO. Se crede că acest concept, al ”centrului raiului şi pământului”, s-a născut în urmă cu peste 4.000 de ani, muntele Songshan fiind considerat un loc sacru şi adăpost pentru nemuritori.

china-12

La 22 iunie 2014, UNESCO a inclus în lista sa o fâşie cu o lungime de 5.000 de kilometri din Drumul mătăsii, din centrul Chinei până în regiunea Zhetsyu din Asia Centrală, denumită ”Drumurile mătăsii: reţeaua de rute din coridorul Chang’an-Tianshan”. Coridorul se întinde din China până în Kazakhstan şi Kîrgîzstan.

Obiectivul cuprinde 33 de situri din China, Kazakhstan şi Kîrgîzstan. Între acestea se numără oraşe de reşedinţă, edificii din timpul mai multor imperii şi regate, aşezări comerciale, rute istorice, trecători montane, faruri şi turnuri, segmente din Marele Zid chinezesc, fortificaţii, cripte şi clădiri religioase.

china-04

Coridorul Chang’an-Tianshan, care trecea prin Chang’an (Luoyang) — capitala centrală din timpul dinastiilor Han (206 î. Hr. — 220) şi Tang (618-907), a prins contur între secolele al II-lea î.Hr. şi I şi a fost utilizat până în secolul al XVI-lea. A început să se extindă între imperiile chinez şi roman şi a atins apogeul între secolele al VI-lea şi al XIV-lea. Calea a unit numeroase civilizaţii şi a facilitat schimburi în activităţile comerciale, credinţele religioase, ştiinţă, tehnică, practici culturale şi artă.

Comisia de evaluare UNESCO a evidenţiat că extremele geografice atinse de aceste rute ilustrează provocările acestei lungi căi comerciale: de la 154 de metri sub nivelul mării până la o altitudine de 7.400 metri, rutele traversau râuri şi fluvii, lacuri alpine, platouri, deşerturi, munţi acoperiţi de zăpadă şi preerii. Schimbările de relief însemnau şi variaţii climatice, de la secetă extremă până la umiditate crescută.

china-15

O altă construcţie aflată pe lista UNESCO este Marele Canal. Cunoscut şi sub denumirea Marele Canal Beijing-Hangzhou, acesta reprezintă un sistem amplu de căi navigabile în câmpiile din regiunile de nord-est şi centru-est ale Chinei. Cu o lungime de aproximativ 1.800 de kilometri, este considerat cel mai lung sistem de canale sau râuri artificiale din lume. Sistemul de canale se întinde de la Beijing, în nord, până la provincia Zhejiang, în sud, traversând metropola Tianjin şi provinciile Hebei, Shangdong, Jiangsu.

china-16

Principala arteră de navigaţie comercială a Canalului se întinde, în prezent, pe o lungime de peste 520 de kilometri. Chinagrandcanal.com indică o linie clară de oraşe istorice de-a lungul Canalului Jing Hang, chiar şi după ultima jumătate de secol de dezvoltare şi urbanizare, în special în zonele de la nord de Râul Yangtze. În ansamblu, între aşezările udate de apele Marelui Canal, oraşele Zhaobo, Gaoyou, Anyi, Guazhou, Wantou, Cheluo, Hexia, Banzha, Matou poartă o semnificaţie culturală şi istorică inestimabilă.

china-09

Marele Canal a jucat un rol important în asigurarea prosperităţii economice şi a stabilităţii de-a lungul istoriei, continuând să fie utilizat şi în prezent. Cu o suprafaţă ce depăşeşte 20.000 de hectare, obiectivul a fost inclus în Patrimoniul mondial cultural UNESCO în anul 2014.

Gastronomie

Țara a avut, de-a lungul istoriei sale, o populaţie mereu în creştere. Faptul a determinat necesitatea unei adaptări a oamenilor la resurse mai restrânse de hrană.

Bucătăria chineză este, însă, extrem de diversă şi s-a dezvoltat de-a lungul a câtorva milenii de istorie culinară.

china-13

La pregătirea meselor, chinezii depun eforturi pentru a echilibra culoarea, textura sau tipurile de alimente pe care le aleg spre a fi consumate, în conformitate cu învăţătura spirituală a echilibrului, simbolizată de yin (“rece”) şi yang (“cald”). Această filosofie susţine existenţa unui echilibru în viaţă, inclusiv în ceea ce priveşte alimentele consumate, potrivit site-ului foodbycountry.com.

Carnea a fost puţină, iar astfel de feluri de mâncare au fost create folosind cantităţi mici de carne amestecată cu orez sau fidea, care se găseau mult mai uşor. S-au adăugat legume, folosindu-se o metodă de prăjire rapidă, cea mai des întâlnită metodă de gătit, care a devenit o modalitate de a economisi combustibil prin prepararea alimentelor repede.

china-17

Alimentul de bază al chinezilor este orezul. Cuvântul chinezesc pentru orez este “fan”, ceea ce înseamnă “masă — mâncare”. Orezul poate fi servit la orice masă şi este mâncat de mai multe ori pe zi. Prazul, mugurii de fasole, varza şi ghimbirul sunt alte alimente tradiţionale.

Cu toate că, în general, chinezii nu mănâncă prea multă carne, cea de porc şi cea de pui sunt cel mai frecvent consumate. De asemenea, legumele joacă un rol central în bucătăria chineză.

Datorită marii diversităţi a Chinei, bucătăria acesteia poate fi împărţită în mai multe stiluri regionale. Există patru astfel de tipuri principale regionale de gătit.

china-20

Bucătăria Cantoneză, specifică provinciei Canton, în partea de sud, foloseşte orez şi feluri de mâncare uşor condimentate, prăjite rapid. Datorită faptului că mulţi imigranţi chinezi în America au venit din această regiune, este tipul de mâncare din China cel mai cunoscut în SUA. Feluri de mâncare tipic cantoneze sunt supa “wonton” şi carnea de porc cu gust dulce-acrişor.

Bucătăria Mandarină sau Bucătăria Chinezească Nordică, din provincia Mandarin, nordul Chinei, include feluri de mâncare realizate din făină de grâu, cum ar fi tăiţei, găluşte şi clătite subţiri.

china-06

Nordul Chinei se caracterizează prin ierni lungi şi grele şi veri înăbuşitor de calde. Bucătăria acestor teritorii poate fi numită imperială, aceasta trăgându-şi rădăcinile în special de la manciurieni şi mongoli, căci primii împăraţi au provenit din nord şi preţuiau carnea mai mult decât orice alt aliment.

Mâncărurile imperiale se remarcă prin grija deosebită în alegerea ingredientelor, prin prepararea amănunţită şi prin gustul rafinat.

Raţa Peking este poate cel mai cunoscut produs al acestei bucătării. Mâncarea este celebră pentru pielea raţei, fragedă şi crocantă; carnea şi pielea se servesc în mici foi de clătite, alături de feliuţe fine de ceapă verde şi castravete, care echilibrează grăsimea păsării, şi de sos hoisin, sau sos de prune, care dă o notă finală dulce, echilibrând gustul mâncării.

china-05

Bucătăria Shanghai, specifică coastei de est a Chinei, pune accentul pe fructe de mare şi sosuri puternic aromate.

Bucătăria din provincia Szechuan din centrul Chinei este cunoscută pentru preparatele calde şi picante făcute cu ardei iute, usturoi, ceapa şi praz.

Ceaiul, băutura oferită la cele mai multe mese, este băutura naţională a Chinei. Cele mai populare tipuri de ceai verde, negru şi oolong sunt de obicei băute simplu, fără lapte sau zahăr. Ceştile de ceai nu au toarte sau farfurii.(Text: Agerpres, Foto: facebook.com/ Visit China)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *