Regatul Belgiei – Ţara ciocolatei

Belgia-05

Regatul Belgiei sărbătoreşte la 21 iulie ziua naţională, la această dată, în 1831, Leopold I, primul suveran belgian, depunând jurământul.

Sistem politic

Sistemul politic belgian a evoluat în mod substanţial de la obţinerea independenţei, fiind, la origini, un stat unitar, pentru ca în perioada 1973-1993 să evolueze spre un stat federal, potrivit site-ului belgium.be. Specialiştii în Știinţe Politice consideră că Belgia este un model de consociaţionalism, adică un sistem democratic stabil, bazat pe împărţirea puterii între elitele reprezentând diverse grupuri sociale, în acele societăţi profund divizate de clivaje.

Un stat cu clivaje societale puternice, fie ele etnice, religioase sau lingvistice face ca formarea de majorităţi în vederea guvernării să devină dificilă, motiv pentru care specialiştii au considerat că modelul consociaţional este unul potrivit pentru evitarea crizelor şi menţinerea unităţii unui stat.

Belgia-03

Trei cele mai importante trăsături ale consociaţionalismului, aşa cum au fost ele identificate de specialistul în politică comparată şi sisteme de vot, Arend Lijphart, în anii ’60, sunt guvernarea de către mari coaliţii, autonomie segmentară (organizarea statului pe baze federale) şi sistemul de vot de tip reprezentare proporţională, potrivit site-ului elections-en-europe.net.

Clivajele puternice din Belgia au condus, în ultimii zece ani, şi la crize politice frecvente. Un astfel de exemplu este criza politică din 2007-2008, care a fost cauzată de dezacordul (clivaj lingvistic) dintre francofoni şi flamanzi pe tema necesităţii unei reforme constituţionale. Un alt exemplu, mai recent, este criza politică din 2010-2011, când ţara a rămas 249 de zile fără guvern şi care s-a materializat prin opoziţia naţionalişti (Partidul Socialist — PS) vs. promotorii separării Flandrei de Belgia (Partidul Naţionalist Flamand — N-VA), potrivit potrivit publicaţiei lesoir.be.

Belgia-07

Încă de la obţinerea independenţei din 1831, Belgia este o monarhie constituţională, pentru o perioadă lungă fiind un stat unitar. A cunoscut însă o tranziţie accelerată spre federalism, spre finalul anilor ’70 şi începutul anilor ’90, prin patru revizuiri constituţionale succesive.

Statul federal este format din trei regiuni (Valonia, Flandra şi Regiunea Bruxelles-Capitală) şi trei comunităţi lingvistice (flamandă, francofonă şi germanofonă). Atât regiunile cât şi comunităţile au parlament şi guvern propriu, dar nu au propriile lor constituţii. Constituţia Belgiei conferă celor trei comunităţi (flamandă, franceză şi germanofonă) competenţe depline în materie de cultură şi învăţământ, în timp ce regiunile beneficiază de competenţe depline în materie de economie, locuri de muncă, agricultură, locuinţe, lucrări publice, energie, transport, mediu amenajarea teritoriului şi urbanism, credite, comerţ exterior, tutela asupra provinciilor, comunelor şi intercomunităţilor, scrie site-ul http://elections-en-europe.net/.

Belgia-09

Monarhul are, potrivit Constituţiei, numeroase prerogative, dar acestea sunt drastic limitate de faptul că fiecare act al suveranului trebuie să fie contrasemnat de către un ministru. De exemplu, regele este, în mod oficial, comandantul forţelor armate, dar el nu numeşte decât persoanele care îi sunt recomandate de către ministrul Apărării. Are şi rol de mediator al conflictelor instituţionale şi de reprezentare a ţării la reuniunile internaţionale. De asemenea, acesta promulgă legile votate de către parlament, dar pentru a refuza o lege, are nevoie de asemenea de semnătura unui ministru, se menţionează pe site-ul http://www.diplomatie.gouv.fr/.

O competenţă substanţială, pe care o are însă monarhul belgian, este aceea de a face propunerea de prim-ministru, în cazul în care intervine o situaţie de cădere a guvernului. Deşi, numirea nu se concretizează decât după aprobarea premierului de către parlament, totuşi această prerogativă a monarhului a devenit foarte importantă în ultimii ani, ca urmare a dificultăţii de formare a guvernelor în Belgia şi a gradului ridicat de instabilitate guvernamentală.

Belgia-04

Începând cu 21 iulie 2013, monarhul Belgiei este Philippe I, iar Charles Michel, liberal francofon, membru al Mişcării Reformatoare (Mouvement Réformateur), este primul ministru (din 11 octombrie 2014).

Premierul numit de monarh, după obţinerea încrederii în Parlament, prezidează Consiliul de Miniştri şi coordonează politica întregului guvern. Acesta poate să îşi angajeze răspunderea pe diverse proiecte, dar poate să fie şi victima unei moţiuni de cenzură constructive.

Guvernul trebuie să fie format dintr-un număr maxim de 15 miniştri, iar numărul miniştrilor francofoni să fie egal cu cel al miniştrilor neerlandezi. Înainte de a fi discutate în Consiliul de Miniştri, deciziile cele mai importante se iau în discuţie în Consiliul de Miniştri restrâns (Kern), format doar din premier şi vicepremieri, care sunt, de obicei, liderii diverselor partide politice care iau parte la coaliţia de guvernare, potrivit site-ului belgium.be/fr.

Guvernul federal actual, care a depus jurământul la 11 octombrie 2014, este o coaliţie cvadripartită formată din Partidul Naţionalist flamand (N-VA), Partidul Creştin-democrat flamand (CD&V), Partidul Liberal flamand (Open VLD) şi Partidul Liberal francofon (MR).

Belgia-02

Parlamentul are o structură bicamerală, cu un Senat format din 60 membri şi o Cameră a Reprezentanţilor alcătuită din 150 de membri (dintre care 88 aparţin grupului lingvistic neerlandez, iar 62 grupului lingvistic francofon). Ultimele alegeri federale şi regionale s-au desfăşurat la 25 mai 2014, cel mai mare scor fiind obţinut de Partidul Naţionalist Flamand (N-VA), care s-a impus în Flandra. În Valonia, cel mai mare scor a fost înregistrat de socialiştii francofoni (PS), în timp ce în regiunea Bruxelles — Capitală, socialiştii francofoni (PS) şi-au împărţit victoria cu liberalii francofoni (MR), plasaţi îndeaproape pe locul doi. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi direct, prin sistemul de vot reprezentare proporţională, în timp ce cei 60 de membri ai Senatului sunt aleşi indirect de către parlamentele entităţilor federate (regiuni şi comunităţi).

În ceea ce priveşte sistemul de partide, acesta este unul multipartit, fragmentat, în prezent, fiind reprezentate în Parlament nu mai puţin de 12 formaţiuni politice, conform site-urilor http://www.lachambre.be/ şi http://www.senate.be/. Cel mai mare partid belgian din 2010 până prezent este Partidul Naţionalist flamand (N-VA), de orientare conservatoare, care se luptă pentru independenţa Flandrei. Centrul democrat umanist (cdH) este un partid politic creştin-democrat francofon, membru al Partidului Popular European şi actual membru al guvernelor din Valonia şi Bruxelles.

Belgia-01

Partidul Creştin-democrat flamand (CD&V) a fost pentru o lungă perioadă partidul politic dominant din Flandra, în prezent formaţiunea făcând parte din Guvernul naţional al lui Charles Michel. Fostul preşedinte al Consiliului European, Herman von Rompuy (2010-2014) a fost membru al CD&V. Mişcarea Reformatoare (MR) este un cartel politic francofon care reuneşte Partidul reformator liberal (PRL), Partidul pentru libertate şi progres (PFF), Mişcarea cetăţenilor pentru schimbare (MCC) are o orientare liberală, unul dintre foştii lideri ai formaţiunii fiind actualul premier Charles Michel.

Partidul Socialist (PS) este cel mai mare partid din Valonia, membru al Partidului Socialist European, condus în prezent de profesorul de Știinţe politice, Paul Magnette, şi care militează pentru unitatea statului belgian. Pentru prima dată după 26 de ani, PS este absent din guvernul federal belgian.

Belgienii votează la şase tipuri diferite de scrutin: alegeri europene, alegeri legislative, alegeri regionale, alegeri comunitare, alegeri provinciale şi alegeri comunale. Belgia este una dintre ţările în care votul obligatoriu este o instituţie cu tradiţie (introdus în 1893), cetăţenii care nu participă la vot riscând sancţiuni. Fără un motiv întemeiat, absenteismul este considerat infracţiune, cetăţenii care absentează riscând amendă de la 27,50 la 55 de euro pentru prima absenţă şi de 137,50 de euro pentru recidive. Pe lângă sancţiunile contravenţionale, există şi sancţiuni administrative, potrivit cărora persoana care a absentat de la vot de patru ori în 15 ani, poate fi ştearsă de pe listele electorale pentru o perioadă de zece ani, menţionează lepoint.fr. Votul obligatoriu în Belgia şi-a dovedit eficienţa, având în vedere că din 1946 până în 2014 rata participării la vot nu a scăzut sub 89%, conform site-ului idea.int.

Bruxelles-ul, capitala “de facto” a Uniunii Europene

Considerat una dinte cele trei capitale ale UE, dar găzduind şi sediul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi al altor 1.000 organizaţii internaţionale, Bruxelles-ul este unul dintre unul dintre cele mai mari centre de reuniuni din lume, scrie diplomatie.be.

Deşi, încă de la crearea primelor instituţii europene, în anii 50, cele trei capitale ale UE au fost Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg, Bruxelles-ul este totuşi considerat principalul centru european, găzduind sedii ale celor mai multe instituţii europene: Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, dar şi alte agenţii europene: Agenţia de Apărare, cea de Educaţie, Audiovizual şi Cultură, Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovaţie, Agenţia de control piscicol, Agenţia pentru Sisteme Globale de Navigaţie prin Satelit, Agenţia pentru Cercetare, Agenţia Executivă a Consiliului European al Cercetării şi Agenţia Executivă pentru Reţeaua de Transport Trans-European.

Alte organizaţii şi instituţii importante, care au sediul în capitala belgiană sunt: sediul Organizaţiei Tratatului NATO, sediul Uniunii Europei Occidentale şi al organizaţiei EUROCONTROL. De asemenea, Bruxelles-ul este reşedinţa familiei regale belgiene.

Belgia-11

Subiectul stabilirii sediilor diverselor instituţii a fost unul sensibil şi de dispută între state, încă de la crearea primelor instituţii europene, în anii 50. Iniţial, când a fost creată Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prima instituţie precursoare a UE de astăzi, guvernul de la Bruxelles a refuzat, în 1952, ca Bruxelles-ul să devină capitala Înaltei Autorităţi a CECO, a cărei membră fondatoare era şi Belgia. Deşi propunerea Belgiei pentru acest sediu era Liege-ul, în final, capitala acestei organizaţii a devenit Luxemburgul.

Cu toate acestea, în 1958, la Bruxelles a fost stabilit sediul Comisiei Europene a noilor instituţii, Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM. Stabilirea sediilor acestor instituţii în capitala belgiană nu a fost rezultatul unei decizii politice sau al unui acord explicit între ţările fondatoare ale Comunităţii Europene, ci Tratatul de la Roma din 1957 prevedea că sediul instituţiilor se mută, prin rotaţie, în ţara care asigura, prin rotaţie, preşedinţia rotativă a UE (la şase luni), se arată în lucrarea “Brussels: Perspectives on a European Capital”, scrisă de Pierre Laconte & Carola Hein, citată de site-ul Foundation for a the Urban Enviroment, www.ffue.org. În prezent, sediul Comisiei se află în clădirea Berlaymont, situată la intersecţia Rue de la Loi cu Bulevardul Charlemagne şi găzduieşte birourile preşedintelui CE şi pe ale celor 28 de comisari europeni.

Belgia-10

Deşi până anii 90, nu a existat un acord explicit între state cu privire la sedii, totuşi, în 1997, prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, a fost oficializat un acord scris în acest sens.

În ceea ce priveşte Parlamentul European, această instituţie are, potrivit unui protocol al Tratatului de la Amsterdam, trei sedii: sediul principal, la Strasbourg, unde trebuie să aibă loc sesiunile plenare ordinare; sediul din Bruxelles, unde au loc sesiunile extraordinare şi lucrările comisiilor de specialitate ale Parlamentului; sediul din Luxemburg, unde are sediul Secretariatul PE.

Faptul că trebuie să se mute de la Bruxelles la Strasbourg, pentru a-şi desfăşura activitatea, a atras nemulţumirea europarlamentarilor în mai multe rânduri. Aceştia au cerut un singur sediu pentru Parlament, care să fie la Bruxelles, comisarul european pentru Relaţii instituţionale şi comunicare, Margot Wallström (2004-2010), motivând, în septembrie 2006, că “ceea ce altădată era un simbol pozitiv al unei UE care readucea împreună Franţa şi Germania, a devenit în prezent un simbol negativ — o risipă de bani, birocraţie şi o nebunie pentru instituţiile de la Bruxelles”, potrivit euractiv.com.

Belgia-08

Sediul PE din Bruxelles se află, astfel, în clădirile Paul-Henri Spaak (PHS) şi Altiero Spinelli (ASP), după numele părinţilor fondatori ai UE. Clădirea Paul-Henri Spaak (PHS), unde se află biroul preşedintelui Parlamentului European şi unde au loc sesiunile plenare, are un acoperiş în formă de cilindru, care îl aseamănă cu Palatul de Cristal din Londra.

La rândul său, Consiliul UE are sediul principal în clădirea Justus Lipsius, numit astfel în onoarea filologului din secolul al XVI-lea, Juste Lipse, şi inaugurată în 1995.

Belgia-12

Până în 2004, reuniunile Consiliului European care durează în general două zile, aveau loc în acel oraş din ţara UE care asigura preşedinţia rotativă a Uniunii. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, în februarie 2003, două consilii pe an trebuiau să aibă loc la Bruxelles, urmând ca, începând cu 1 mai 2004, Consiliile Europene să aibă loc în clădirea Justus Lipsius. Din aprilie 2014, lucrările Consiliului se desfăşoară în clădirea Europa, care include o parte din clădirea Residence Palace.

Ţara ciocolatei

Cu o istorie a ciocolatei care coboară până în secolul al XVI-lea, pasiunea belgienilor pentru acest produs dulce nu a fost niciodată dezminţită, Belgia devenind “ţara ciocolatei”, după cum explica, designerul Muzeului ciocolatei belgiene, Henri Dupuis, la inaugurarea acestuia, în septembrie 2014.

Belgia-14

Istoria ciocolatei în Belgia datează din secolul al XVI-lea, când cuceritorii spanioli au făcut cunoscută băutura din boabele de cacao de care aflaseră în America de Sud. Ciocolata în formă lichidă, ca băutură, a devenit foarte populară în rândul nobililor şi la curţile regale ale Imperiului spaniol, primele urme de cacao din Belgia datând din 1635 şi fiind găsite în Mănăstirea Baudeloo din Ghent.

Răspândirea consumului de ciocolată în Belgia este legată de o întâmplare din 1697, când Heinrich Escher, primarul oraşului Zürich, a gustat ciocolata cu ocazia vizitei sale la Bruxelles, scrie site-ul www.ciocolatabelgiana.com. Heinrich Escher a fost atât de încântat şi entuziasmat de această băutură, încât a luat cu el în Elveţia câteva mostre de ciocolată, ţara sa fiind în prezent una dintre cele mai mari consumatoare ale acestui produs pe cap de locuitor.

De-a lungul timpului s-a modificat modul în care era consumată ciocolata, astfel încât, în 1689, Hans Sloane a folosit lapte în loc de apă pentru a prepara băutura de ciocolată, iar în 1828, Casparus van Houten a inventat o modalitate de a extrage, prin presare, unul de cacao din boabele de cacao, punând astfel bazele producerii ciocolatei în formă solidă.

Belgia-15

Pionierul în fabricarea ciocolatei a fost Meurisse care a produs, în 1840, primele tablete de ciocolată. Apoi, la 24 aprilie 1883, ciocolatierul Charles Neuhaus, care deschisese o ciocolaterie-cofetărie încă din 1870, a creat celebra marcă Côte d’Or, cu referire la Côte de l’Or, vechea denumire a Ghanei, loc unde ciocolatierul îşi selecţiona păstăile de cacao, potrivit site-ului www.chococlic.com.

În aceeaşi perioadă, multe fabrici de ciocolată au văzut lumina zilei, astfel încât în 1905, în Belgia existau 50 de ciocolatieri. De asemenea, primele batoane de ciocolată au fost produse de către Callebaut la Wieze, în 1911 şi, graţie invenţiilor lui Jean Neuhaus, în 1912, a apărut pralina belgiană.

Pralina a devenit specialitatea naţională a belgienilor, fiind, de altfel, unul dintre cele mai cunoscute tipuri de ciocolată belgiană. Prepararea ei este destul de diversă de la o ţară la alta, astfel încât, în Franţa, este definită ca o migdală sau o alună învelită în zahăr, în timp ce în Belgia, este vorba despre o bomboană de ciocolată cu umplutură. Pentru ca delicioasele specialităţi să fie păstrate în cât mai bune condiţii s-au creat şi cutii speciale (ballotins) care le menţine pralinelor gustul şi savoarea.

Belgia-16

O altă marcă de renume internaţional, Godiva, a fost creată în 1926 de cărte Joseph Draps, care şi-a deschis primul butic în Piaţa Mare din Bruxelles, numele folosit provenind de la legenda Lady Godiva, o nobilă anglo-saxonă din secolul al XI-lea care ar fi călărit goală pe străzi, pentru a obţine o scădere a taxelor apăsătoare impuse de soţul ei arendaşilor săi.

Guylian este, de asemenea, o marcă de ciocolată belgiană, mai recentă, creată de ciocolatierul Guy Foubert în 1960, numele fiind o combinaţie din prenumele ciocolatierului cu cel al soţiei sale, Liliane.

De altfel, în 2010, Belgia a participat la expoziţia mondială a ciocolatei de la Shanghai, unde patru ciocolatieri şi 70 de artizani ai ciocolatei belgiene au fost prezenţi, pentru a expune pralina, specialitatea naţională.

Ciocolata a devenit tot mai populară în rândul publicului larg din Belgia, însă producţia la scară largă a început abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin colonizarea statului african Congo, Belgia dobândind acces la producţia directă de boabe de cacao. Industrializarea procesării boabelor de cacao a contribuit la mărirea producţiei şi consumului de ciocolată.

Belgia-13

Ceea ce face din Belgia “ţara ciocolatei” este calitatea acestui produs, notorietatea internaţională a ciocolatierilor renumiţi, fiind câştigată prin faptul că producătorii folosesc păstăi de bună calitate, un proces de prăjire adecvat şi o măcinare atentă. Desigur, provenienţa şi tipul boabelor de cacao au un cuvânt de spus în ceea priveşte aroma produsului finit, însă principalul motiv pentru care ciocolata belgiană păstrează savoarea pură de cacao este faptul că grăsimea folosită pentru prepararea ciocolatei este din unt de cacao pur. Nu se folosesc niciun fel de alte grăsimi, ingredientele tradiţionale ale ciocolatei belgiene fiind masa de cacao, zahărul din trestie de zahăr şi untul de cacao, în proporţii variate.

Procesul de producţie contribuie de asemenea la calitatea ciocolatei, fiind unul mai degrabă artizanal decât industrial. În plus, prin adăugarea logo-ului AMBAO, Belgia oferă consumatorilor garanţia calităţii, ciocolata fiind constituită din cacao în procent de 100% şi fără să fie adăugate materii grase vegetale, mai menţionează chococlic.ro.

Belgia-06

Pentru a face din ciocolată unul dintre simbolurile naţionale, în septembrie 2014, s-a deschis, în cartierul bruxellez Koekelber, Muzeul belgian al ciocolatei (Belgian Chocolate Village). Muzeul este situat pe locul vechii fabrici de ciocolată Victoria, care se afla în culmea gloriei în anii 1950. În timpul vizitei la muzeu, putem afla un istoric al ciocolatei, precum şi informaţii legate de diferenţele obiceiurilor de consum între popoare: în timp ce olandezii preferă ciocolata caldă, belgienii o adoră sub formă de praline şi ciocolata neagră, iar elveţienii sub formă de ciocolată cu lapte.

Muzeul cuprinde şi un salon de degustare şi organizează numeroase ateliere dedicate copiilor, oferindu-le acestora oportunitatea de a descoperi tainele ciocolatei. Muzeul se vrea a fi atât un loc de întâlnire jovial, precum şi un “spaţiu interactiv de educaţie, reflecţie şi memorie”, se arată pe site-ul muzeului www.belgianchocolatevillage.be. (Text: Agerpres, Foto:facebook.com/Belgian Tourist Office – Brussels, en.wikipedia.org, youth-portal.com, facebook.om/The Belgian Chocolate Factory, Video: youtube.com)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *