Mp3

Pe urmele Tezaurului “Cloşca cu puii de aur” de la Pietroasele

Tezaurul de la Pietroasele (Closca cu puii de aur)

Pietroasele este localitatea din România şi chiar din Europa cu cea mai mare densitate de vestigii istorice pe metru pătrat. Poate şi pentru că descoperirea celui mai mare tezaur din lume, până la cel al lui Tutankamon, a declanşat o adevărată isterie a căutătorilor de comori şi de vestigii istorice.

Fiecare piatră, fiecare ciob, au fost cercetate pe toate feţele, iar localnicii au făcut la rândul lor sute de investigaţii pe cont propriu, doar-doar vor descoperi vreun puişor al marii Cloşti de aur.

Densitatea de fapte istorice se poate explica şi prin simplu fapt că, în această zonă, civilizaţiile care s-au succedat vreme de circa şase milenii au avut aceeaşi scenă principală, un platou de câteva mii de metri pătraţi şi un vârf de deal, aşa-numitul grui, din înălţimea cărora se putea supraveghea militar întreaga câmpie a Buzăului, în spatelor lor fiind doar păduri cât vezi cu ochii, loc de adăpost sau de refugiu în caz de primejdie.

La intrarea în localitatea Pietroasele, la circa 400 de metri de zidul de sud-est al castrului roman, te întâmpină ruinele abia vizibile ale unei construcţii pusă în valoare de arheologi. Sătenii în schimb şi-au construit casele şi gardurile din piatra masivă a zidurilor castrului. După aproape patru decenii, cercetările arheologice la Termele cu hipocaust de la Pietroasele au fost finalizate, vestigiile romane urmând să intre în circuitul public.

Arheologul Marius Constantinescu, doctor în istorie, îşi aminteşte cum a descoperit aceste vestigii vechi de aproape două mii de ani. “În iulie 1975, săpam o secţiune pe colţul de sud-est al castrului de la Pietroasele în curtea unui sătean, când un ţăran din satul Ochiul Boului a venit la noi pe şantier şi a zis “Păi, zidării din astea se găsesc şi în faţă la Fane Moldoveanu”. Am sărit în sus de bucurie şi după ce am săpat în peretele şanţului am dat peste o parte din sistemul hipocaustus al acestui palat. Clădirea amplasată la circa 400 de metri de castrul roman reprezintă un adevărat palat cu o incintă construită de circa 900 de metri pătraţi pe fiecare nivel şi a fost destinată unui înalt demnitar roman, probabil lui Dalmatianus, fiul lui Dalmatius, fratele vitreg al împăratului Constantin cel Mare”, a explicat Marius Constantinescu.

Potrivit cunoscutului arheolog, edificiul cu hipocaust a fost construit cu materiale asemănătoare castrului roman din vecinătate ridicat de împăratul Constantin cel Mare între anii 324-330, dispunând de multiple facilităţi cum ar fi bazinete mari pentru igiena trupei din garnizoana castrului militar, de bazinete mici pentru tratamente şi uzul personajelor importante, de săli pentru practici rituale, lectură, muzică şi dans, dar şi pentru exerciţii sau antrenamente”.

“Construcţia a beneficiat de finisaje deosebite, încăperi pardosite cu plăci de marmură, pereţi tencuiţi cu mai multe straturi de mortar colorat pe care erau aplicate picturi, scene de vânătoare, plante, animale, golurile ferestrelor închise cu vitralii, iar ceea ce este mai important apa adusă din munte era încălzită şi circula prin printr-un sistem de canale din cărămizi şi din olane tubulare”, a mai spus sursa citată.

Profesorul arheolog susţine că “această construcţie încalcă regulile vremii, de obicei construcţia comandantului era amplasată în interiorul castrului, în spatele zonei centrale a fortificaţiei, de data aceasta, Dalmatianus care era comandantul şi-a permis să-şi facă un palat în afara castrului, la 400 de metri depărtare”.

Între materialele arheologice descoperite se află fragmente de cărămizi şi ţigle ştampilate cu sigla Legiunii a Xl-a Claudia. “Castrul de la Pietroasele a fost construit înainte de anul 330 şi făcea partea împreună cu castrul de la Barboşi şi Valul lui Traian din sistemul de apărare a graniţei dunărene a Imperiului roman”, a mai explicat Marius Constantinescu.

Castrul roman-Pietroasele2

Împreună cu directorul Muzeului judeţean, Sebastian Matei şi cu profesorul Marius Constantinescu, urcăm pe o potecă şerpuitoare la nord de primăria Pietroasele spre locul în care a fost descoperit în anul 1837 Tezaurul “Cloşca cu Puii de Aur”.

Pe un drum paralel pietruit până la 534 de metri altitudine se poate ajunge la aceeaşi destinaţie, un vast platou de antrenament sau de adunare sub un piemont cultivat cu viţă de vie. “Este via ardelenilor, cum se numea la acea vreme, locul sub care se găseau mai multe cariere de piatră. Întâmplător sau nu, în anii 30 ai secolului al XIX-lea începuseră construcţia de poduri, iar Episcopia Buzău demarase ridicarea unei catedrale. Toată lumea avea nevoie de piatră, iar aici pe Dealul Mare Istriţa piatra se găsea din belşug”, povesteşte directorul Muzeului Judeţean Buzău, Sebastian Matei.

Locul descoperirii Tezaurului “Cloşca cu puii de aur” se află la un kilometru nord-vest de castrul de la Pietroasa, în punctul Grădina Crudului, sub platoul Via Ardelenilor, la 400 metri vest de biserica din Ochiu Boului, Pietroasa Mică.

“Doi pietrari, Stan Avram şi Ion Lemnaru, pe 25 martie 1837, în ziua de Buna Vestire, au descoperit sub o lespede faimosul Tezaur “Cloşca cu puii de aur”, a precizat profesorul Marius Constantinescu.

“După plecarea romanilor din castru, locul lor a fost luat de goţi. Tezaurul a aparţinut goţilor şi probabil a fost primit ca un tribut din partea romanilor ca să nu mai atace Imperiul. El a fost îngropat apoi probabil în timpul unei expediţii a romanilor asupra goţilor sau poate din cauza hunilor, care au preluat mai târziu controlul aici”, continuă povestea directorul Muzeului Judeţean, Sebastian Matei.

Unii publicişti susţin că istoria tumultoasă a tezaurului ar pleca de la un blestem. “În timpul domniei împăratului Iulian Apostatul, goţii au declanşat o prigoană contra creştinilor, iar efortul lor a fost răsplătit cu aur. Sute de creştini din Dacia romană au murit pentru credinţa lor”, a susţinut scriitorul D.I. Delapetra.

“Tezaurul Cloşca cu puii de aur, descoperit în anul 1937 într-o carieră de piatră de doi ţărani la Pietroasele, a fost considerat timp de aproape 100 de ani, până la descoperirea tezaurului lui Tutankamon, cel mai mare tezaur din lume. Acesta rămâne piesa de rezistenţă a afirmării României moderne în lume”, susţine arheologul Sebastian Matei.

Tezaurul a avut după descoperire o istorie foarte zbuciumată. El a fost cumpărat de la ţăranii care îl descoperiseră de un antreprenor “veros”, pe nume Verussi. Acesta a zdrobit cu toporul piesele, pentru a le face mai compacte. A fost apoi recuperat parţial de banul Mihalache Ghica, vornic al Departamentului Trebilor Dinăuntru, frate al domnitorului Alexandru D. Ghica, care l-a şi adus în atenţia lumii ştiinţifice a vremii.

Popularitatea internaţională a dobândit-o în urma Marii Expoziţii Universale de la Paris, din 1867, când a fost restaurat şi expus cu mare fast sub supravegherea lui Alexandru Odobescu. Ulterior, Odobescu a publicat monumentala monografie arheologică “Le Tresor de Petrossa”. La evenimentul mondial de la Paris, tezaurul a fost considerat “cea mai frumoasă floare a Expoziţiei” şi a fost admirat chiar de Împăratul Napoleon al III-lea. Era pentru prima dată când România ieşea în lume cu un pavilion propriu la o expoziţie internaţională, iar meritul îi revenea cunoscutului scriitor Alexandru Odobescu, cel care şi-a dedicat viaţa studierii comorii. În loc de elogii, acesta a fost acuzat de presa din ţară că l-ar fi vândut.

Acuzaţiile s-au dovedit nefondate, după un pelerinaj la Kensington Museum din Londra, timp de şase luni, apoi la Viena, tezaurul s-a întors la Muzeul din Bucureşti. Numai că în noaptea de 19 spre 20 decembrie 1875, are loc un episod demn de filmele de aventuri. Un fost seminarist pasionat de circ, Grigore Pantazescu, a decis să-şi folosească talentul ca să fure comoara din aur. În timpul unui viscol puternic care se abătuse peste Capitală, acesta a furat tezaurul, ocazie cu care l-a mutilat. Printr-o întâmplare, acesta a fost prins înainte de a-l topi şi a primit 6 ani de închisoare. Pantazescu a murit cu puţin timp înaintea eliberării, în condiţii misterioase, fiind împuşcat în timpul unei tentative de evadare.

Un alt moment din istoria zbuciumată a “Cloştii cu puii de aur” l-a reprezentat anul 1917, când împreună cu întreg tezaurul României, piesele au fost trimise la Moscova. De acolo s-a întors abia în 1956, când Uniunea Sovietică a restituit României tezaurul artistic trimis în timpul Primului Război Mondial. “În ziua de 11 iunie 1956 telexurile din întreaga lume au preluat ştirea transmisă de Agenţia TASS privind Hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS de a transfera guvernului român ,,un bogat Tezaur istoric şi artistic”. Pentru “Tezaurul de la Pietroasa se rezervă un paragraf special, dovadă consideraţia de care se bucura, totuşi, în rândul specialiştilor de la Răsărit”, a explicat scriitorul Gheorghe Petcu.

Tezaurul_de_la_Pietroasele

Tezaurul de la Pietroasa, numit de cei care l-au descoperit “Cloşca cu puii de aur”, datorită fibulelor în formă de pasăre, are în prezent 12 piese, cu o greutate totală de 19,820 kilograme de aur. Piesele care îl compun sunt: o fibulă mare în formă de vultur, care poartă pe piept marele caboson oval, mărginit simetric în cruce de patru cabosoane mici şi rotunde; o fibulă mică; două fibule mijlocii; o tavă; o cană-oenoche; o pateră; două coşuleţe poligonale; un colan cu inscripţie; un colan simplu; un colan cu balama. Din 1971, tezaurul se găseşte la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. O copie a tezaurului se poate admira la Muzeul Judeţean de Istorie Buzău, iar o alta la Staţiunea viti-vinicolă Pietroasele, punctul de plecare al unui alt traseu turistic denumit “Drumul vinului”.

În afara vestigiilor romane şi a poveştii tezarului, zona Pietroasele e cunoscută printre arheologi şi datorită mărturiilor de locuire peste milenii, din Epoca Pietrei până în perioada geto-dacă. La câteva sute de metri de monumentul de piatră care indică locul unde s-a descoperit “Cloşca cu Puii de Aur” se află şi mărturii ale unor aşezări preistorice şi a unei cetăţi dacice anterioară aşezării romane. “Gruiul Dării” e un loc în care existenţa mai multor civilizaţii poate fi probată încă prin straturile diferite de pământ pe care doar arheologii ştiu să le citească. Primele mărturii în acest loc provin din Epoca Pietrei, celebra cultură Cucuteni, adică cam de acum 5.500 de ani. După alţi 500-900 de ani, în acelaşi loc în care se mai zăresc ziduri din piatră sunt dovezi că s-a stabilit o altă comunitate importantă din Epoca Bronzului.

“Cele mai importante vestigii de la Gruiul Dării sunt însă din epoca dacică. Ei au făcut aici, în secolul I î.H., o cetate de apărare împotriva altor triburi, iar în timpul împăratului Augustus, ea a fost distrusă de romani. Acest loc capătă apoi o altă importanţă: loc de cult, unde dacii făceau o serie de depuneri sacre probabil în memoria celor morţi”, susţine directorul Sebastian Matei. Arheologul ne arată câteva descoperiri, un cerc de pietre care servea dacilor drept vatră de ritualuri, podoabe, fragmente dintr-un ciocan din piatră, dintr-o coasă, obiecte de lut etc, toate de o valoare deosebită.

Cetatea dacică de la Gruiul Dării a fost cucerită de romani, iar două secole mai târziu ei au construit cu ajutorul băştinaşilor un castru, pe care l-au pierdut în favoarea unor populaţii migratoare, care la rândul lor au migrat în Imperiul roman, lăsând grija apărării acestor locuri tot băştinaşilor, confirmând parcă zicala “apa trece, pietrele rămân”. (Text: Agerpres, Foto: vatra-daciei.ro, ro.wikipedia.org,skytrip.ro)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *