O invenţie pe zi: Parfumul

parfumCuvântul „parfum” provine de la latinescul „per fume” (prin fum). Parfumul a fost folosit pentru prima dată de egipteni, în cadrul unor ritualuri religioase, când se ardeau tămâia sau alte ierburi aromate. Uleiurile parfumate erau folosite, încă din acele vremuri, fie în scopuri medicale, fie cosmetice.

În timpul Regatului Vechi (2850-2052 ÎC), parfumurile erau rezervate exclusiv ritualurilor religioase. Apoi, în perioada Noului Regat (1580-1085 ÎC), erau folosite în cadrul festivalurilor, iar femeile egiptene foloseau creme sau uleiuri parfumate pentru îngrijirea corpului. Tot atunci s-a răspândit folosirea parfumului în Grecia, la Roma şi în lumea islamică.

Comunitatea islamică a fost cea care a menţinut întrebuinţările parfumului şi după răspândirea creştinismului, care a condus, iniţial, la un declin al acestui produs. Odată cu căderea Imperiului Roman a scăzut şi influenţa parfumului şi nu s-a mai redresat decât abia în secolul al XII-lea.

Parfumul s-a bucurat de un succes enorm în secolul al XVII-lea. Începând cu anul 1656, parfumul s-a făcut cunoscut în Franţa, unde s-a dezvoltat, constant, o adevărată industrie în domeniu. Curtea regelui Ludovic al XV-lea a fost chiar numită „curtea parfumată”, datorită nu numai parfumului aplicat pe piele, ci şi a celor aplicate pe haine, mobilier şi în aer.

Secolul al XVIII-lea a marcat o adevărată revoluţie în industria de parfumuri prin invenţia apei de colonie. Acest nou produs cu miresme de rozmarin sau lămâiţă a fost folosit într-o multitudine de feluri: diluat în apa de baie, amestecat cu vinul, mâncat pe o bucată de zahăr, folosit ca pastă de dinţi sau ca soluţie cu efecte curative. Parfumurile lichide erau vândute în sticluţe mici, în formă de pară, în stil Ludovic al XIV-lea. Sticla a câştigat şi ea popularitate cu această ocazie, mai ales în Franţa, odată cu deschiderea fabricii Baccarat în 1765.

În secolul al XIX-lea, dezvoltarea chimiei ca ştiinţă a dus la descoperirea unor noi tehnici şi arome. Revoluţia franceză nu a adus niciun prejudiciu industriei parfumurilor, iar în perioada post-revoluţionară, întreaga societate a manifestat o înclinaţie către viaţa luxoasă, prin urmare şi pentru parfumuri. Oraşul Grasse din regiunea Provence a devenit cel mai mare centru de producţie a materialelor naturale, din care puteau fi obţinute aromele.

Parisul era oraşul în care erau comercializate produsele din Grasse şi centrul mondial al parfumurilor. Casele de parfumuri Houbigant, Lubin, Roger & Gallet şi Guerlain erau, de asemenea, în Paris.

Dată fiind această dezvoltare rapidă, s-a pus accentul şi pe ambalaj. Creatorul de parfumuri Francois Coty a încheiat un parteneriat cu Rene Lalique, cel care ulterior a produs sticluţele şi pentru Guerlain, D’Orsay, Lubin, Molinard, Roger & Gallet. Fabrica Baccarat s-a alăturat şi ea, producând sticluţele pentru Mitsouko (Guerlain), Shalimar (Guerlain) şi multe altele. În 1921, creatoarea de modă Gabrielle Chanel lansează propria gamă de parfumuri, creată de Ernest Beaux, pe care o intitulează Chanel No.5, pentru că a fost cea de-a cincea mostră pe care creatorul i-a prezentat-o. În anii 1950, perioada cea mai bună în istoria parfumurilor franţuzeşti, alţi creatori precum Christian Dior, Jacques Fath, Nina Ricci, Pierre Balmain s-au afirmat şi în domeniul parfumurilor.

Astăzi sunt peste 20.000 de miresme, iar parfumurile nu mai reprezintă un lux. Industria parfumurilor a suferit schimbări de-a lungul timpului în ceea ce priveşte tehnica, materialele şi stilul, toate acestea adunând laolaltă tot ceea ce ţine de creativitate, mistică şi romantism. (Text: Agerpres, Foto: ebay.com)