Biblioraftul este, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, un clasor de carton în formă de carte, folosit pentru păstrarea corespondenţei sau a actelor. Documentele se fixează în acest clasor prin nişte inele metalice, care sunt trecute prin perforaţiile de pe foile de hârtie sau de pe marginea foliilor de plastic în care sunt introduse foile.
Primul biblioraft a fost inventat şi, totodată, patentat, de către germanul Friedrich Soennecken, în anul 1886. El a creat un sistem de inele care era închis şi deschis cu ajutorul unui mâner dublu, foarte greu de folosit deoarece necesita folosirea ambelor mâini pentru a deschide inelele. La 14 noiembrie 1886, Soennecken a patentat şi perforatorul de hârtie, foarte util pentru a face găurile în hârtie, prin care foile erau prinse în biblioraft.
În 1896, germanul Louis Leitz, fondatorul companiei „Esselte Leitz”, a adus câteva îmbunătăţiri biblioraftului, montând, sub mânerul dublu, o manetă pe care se putea apăsa cu un singur deget, pentru a deschide mânerul dublu mult mai uşor. De asemenea, Leitz a propus şi găurirea biblioraftului în partea laterală, facilitând scoaterea lui de pe raft.
În 1890, Andreas Tengwall a patentat, în Suedia, biblioraftul numit „Trio Binder”, amintind, astfel, de parteneriatul dintre Tengwall şi alţi doi asociaţi. Design-ul lui Tengwall folosea patru inele grupate în două perechi, amplasarea găurilor pentru acest tip de biblioraft fiind folosită şi astăzi în Suedia.
La 20 decembrie 1904, William P. Pitt a patentat biblioraftul cu trei inele, devenit un standard în SUA. În prezent, majoritatea ţărilor folosesc bibliorafturi cu sisteme de două sau patru inele pentru foile de hârtie de dimensiune A4. În Canada şi SUA, cele mai comune tipuri de bibliorafturi sunt cele cu trei inele. (Text: Agerpres, Foto: amazon.com)
