Mp3

O invenţie pe zi: AVIONUL

Avion

Considerat, câteva mii de ani, un vis nerealizabil, zborul i-a pasionat pe oameni şi i-a făcut să născocească cele mai ciudate maşinării care să-i ajute să se ridice în văzduh.

Legenda lui Icar s-a transmis, din om în om, peste secole, fiind prima mărturie a dorinţei omului de a zbura, precum păsările. Se spune că Icar şi-a confecţionat două aripi din pene lipite cu ceară şi s-a ridicat în văzduh, apropiindu-se de soare. Din cauza căldurii, ceara s-a topit, iar Icar s-a prăbuşit.

Zborul între continente în doar câteva ore în condiţii de confort sporit se datorează unor mari inventatori, care, cel mai adesea, îşi pilotau propriile avioane, riscându-şi viaţa.

Dintre cele mai vechi planuri ale unor aparate de zbor sunt notabile cele ale marelui artist şi inventator renascentist Leonardo da Vinci. Acesta a proiectat un aparat numit “ortopter”. Aripile acestuia ar fi trebuit să fie mişcate în acelaşi timp de mâinile şi picioarele unui om, lucru imposibil de realizat.

Mai târziu, în secolul al XVII-lea, preotul italian Francesco da Lana îşi imagina, la rândul său, o corabie zburătoare, care ar fi trebuit să se poată ridica în aer cu ajutorul a patru globuri din metal, golite de aer. Acest proiect fantezist a rămas şi el nerealizat. Totuşi, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, omul a reuşit să urce spre cer cu ajutorul balonului umplut cu aer cald. În secolul următor, au fost construite primele planoare, de către inginerul german Otto Lilienthal, care a murit într-o încercare de a zbura. Însă planorul a reprezentat primul pas spre construirea unui aparat mai greu decât aerul care să se deplaseze prin mijloace proprii.

În 1783, matematicianul şi medicul elveţian Daniel Bernoulli a făcut primul pas cu adevărat important în cucerirea cerului. Și-a dat seama că dacă un lichid sau un gaz se scurge cu viteză mare, are o presiune mai scăzută decât la o scurgere lentă. Aerul fiind un amestec de gaze, observaţia este valabilă şi în cazul aerului.

Dacă aerul se întâlneşte cu aripile unei păsări în mişcare, va pătrunde parţial pe deasupra, parţial pe dedesubtul lor. Datorită faptului că faţa superioară a aripii este arcuită, deci mai lungă decât faţa inferioară, aerul va parcurge o distanţă mai mare deasupra aripii. Aceasta va creşte viteza curentului de aer deasupra aripii, astfel aerul va exercita o presiune mai mică pe faţa superioară a aripii decât pe cea inferioară. Diferenţa de presiune va împinge aripa în sus. Această diferenţă de presiune poartă numele de forţă de ascensiune (aero)dinamică.

În secolul al XIX-lea, mulţi dintre pionerii zborului s-au folosit de aceste principii pentru proiectarea planoarelor. Sir George Gayley, supranumit tatăl aviaţiei, a construit primul planor, în 1835, cu care a şi zburat.

În 1897, francezul Clement Ader a reuşit să se ridice în aer cu un aparat construit de el însuşi, care semăna cu o pasăre mare şi ciudată. Motorul punea în funcţiune o elice, care făcea ca aeroplanul să se urnească de la sol. Unii consideră că acesta a fost primul avion din lume care a zburat. De fapt, zborul său a fost un salt de câţiva metri.

Probabil că primul zbor cu adevărat reuşit a fost cel realizat cu aparatul fraţilor Wilbur şi Orville Wright câţiva ani mai târziu, în 1903. Aceştia au reuşit să parcurgă cu aeroplanul 36 de metri în 22 secunde, zborul având loc la Kitty Hawk, în Carolina de Nord (SUA). Particularitatea aparatului construit de ei consta în faptul că avea aripi cu care putea fi ghidat în anumite direcţii. Fraţii Wright au descoperit, faţă de predecesorii lor, cum se poate produce forţa ascensională necesară unui aparat pentru a se ridica în aer: au folosit un motor cât mai mic şi mai uşor. Pe motor au montat o elice care se rotea pe plan vertical în faţa motorului. Mişcarea aerului determinată de rotaţie, sau mai bine zis forţa determinată de această mişcare, se numeşte forţă de tracţiune. Aerul va fi împins înapoi, iar aparatul de zbor va înainta.

traian-vuia

După această dată, au început să fie construite şi alte aeroplane, în America şi Europa. Deplasarea lor era încă destul de dificilă. Cei care le urmăreau zborul erau nevoiţi să se culce pe iarbă, pentru a vedea dacă roţile acestora s-au ridicat sau nu de pe pământ. Cu timpul, aeroplanele s-au perfecţionat, reuşind să zboare tot mai sus şi mai repede.

În 1908, Henri Farman a reuşit să zboare pe o distanţă de un kilometru, iar un an mai târziu, tot un francez, Louis Blériot, a traversat în zbor Canalul Mânecii. În 1910, primul avion care s-a ridicat la peste 1.000 de metri altitudine a fost cel al lui Geo Chavez, care a traversat în zbor Alpii, dar s-a prăbuşit la aterizare. În 1911 a avut loc primul zbor de noapte, iar un an mai târziu a fost realizată prima săritură cu paraşuta din avion.

În 1927, Charles Lindbergh a traversat pentru prima dată Atlanticul, legând astfel, pe calea aerului, Europa de America de Nord. În 1931, Pacificul a fost traversat fără escală, din Japonia până în Statele Unite (Seattle). Aviaţia a devenit apoi un sport, în cadrul mitingurilor aviatice efectuându-se acrobaţii aeriene spectaculoase.

În anii ’40, cercetătorii au dezvoltat aparatele de zbor cu reacţie. Avioanele cu reacţie zboară cu o viteză mai mare decât cele cu elice, dar folosesc o cantitate foarte mare de combustibil, mai ales la viteze mici. Din acest motiv, au dezvoltat un alt tip de aparat de zbor cu elice acţionată de motor cu reacţie. Azi, se utilizează cel mai des aparatele de zbor cu reacţie cu jet de aer dublu.

Dintre români, primii care au construit aparate zburătoare şi le-au pilotat au fost Aurel Vlaicu şi Traian Vuia. La 13 septembrie 1913, Aurel Vlaicu s-a prăbuşit în apropiere de Câmpina, în încercarea sa de a survola Carpaţii. Alţi inventatori români în acest domeniu au fost Henri Coandă (care a proiectat în 1910 primul avion cu reacţie), Tache Brumărescu, Ion Paulat (creatorul primului hidroavion românesc), Rodrig Goliescu şi alţii.(Text: Agerpres, Foto: de.wikipedia.org, istorie-pe-scurt.ro)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *