Mircea Eliade: “Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate”

Istoric al religiilor, filosof, prozator şi eseist, personalitate marcantă a culturii mondiale, Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907, în Bucureşti, ca fiu al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofiţer, şi al Ioanei (născută Stoenescu).

Școala primară a urmat-o între 1913 şi 1917, potrivit Dicţionarului Scriitorilor Români, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998.

A urmat Liceul “Spiru Haret” (1917-1925) şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1925-1928), avându-i ca profesori pe C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian şi Nae Ionescu. Doctor în filosofie, cu o teză despre Yoga (1933). Și-a completat studiile în Italia (1927-1928, unde a elaborat teza de licenţă “Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno” şi l-a cunoscut pe Giovanni Papini), Austria şi Elveţia (1927), Birmania, Ceylon (1928), Egipt, Anglia, Franţa.

Perioada petrecută în India (1928-1932) îi va marca decisiv existenţa şi implicit opera; aici îi va cunoaşte pe marele profesor Dasgupta şi pe filosoful şi poetul Rabinddranath Tagore şi se va iniţia în practicile hinduse. Încă din perioada liceului, continuând şi la maturitate, s-a instruit în ştiinţele naturii, filosofie, beletristică, a învăţat greaca veche, latina, ebraica, persana, italiana, engleza, tibetana, sanscrita, pentru a lua contact direct cu spiritualitatea fiecărei naţiuni, pentru a cerceta filosofia şi cultura acestora.




A fost asistent la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1933-1940), a ţinut cursuri de filosofia şi istoria religiilor (a inaugurat, la sfârşitul anului 1933, un curs despre “Problema răului în filosofia indiană”). Din 1940, a fost numit ataşat cultural pe lângă Ambasada României din Londra, fiind transferat, în 1941, la cea din Lisabona, unde a rămas până în 1945. Din acest an, stabilindu-se pentru o scurtă perioadă la Paris, a predat, la “L’Ecole Pratique des Hautes Etudes”, un curs liber pe teme de istoria religiilor (1946-1948).

A participat, în continuare, la diferite congrese internaţionale şi a conferenţiat în Italia, Germania, Suedia, Norvegia. În 1956, a fost invitat să ţină o serie de prelegeri la Universitatea din Chicago, stabilindu-se aici definitiv, din martie 1957, ca profesor de istoria religiilor, devenind apoi profesor titular şi coordonator al Catedrei de istoria religiilor (Catedra “Mircea Eliade”, din 1985), iar din 1962 fiind “distinguished service professor”.

Preocupat încă din tinereţe de studiul variatelor forme ale religiei, Eliade a fost atras iniţial de religiile Indiei antice, apoi de şamanism, de semnificaţia mitului primitiv, de morfologia sacrului şi de istoria credinţelor religioase. Opera sa ştiinţifică şi religioasă (studii, lucrări, eseuri, rezultate în urma cercetărilor sale asupra religiilor, dar şi asupra unor domenii încă necunoscute la noi, ca alchimia, cosmologia) este recunoscută pe plan mondial ca una dintre cele mai importante — fundamentale — contribuţii contemporane în cadrul istoriei şi morfologiei religiilor, fiind indispensabilă oricărei analize temeinice a fenomenului religios.

Printre scrierile sale în acest domeniu se numără: “Yoga. Essai sur les origines de la mysthique indienne” (1936), “Traite d’histoire des religions” şi “Le mythe de l’eternel retour” (1949) — lucrările care i-au adus faima mondială, “Le chamanisme et les techniques archaiques de l’extase” (1951), “Images et symboles” (1952), “Le Yoga. Imortalite et liberte” (1954), “Forgerons et alchimistes” (1956), “Mythes, reves et mysteres” (1957), “Naissances mystiques” (1959), “Aspects du mythe” (1963), “Le Sacre et le Profane” (1965), “De Zalmoxis a Gengis-Khan” (1970), “La nostalgie des origines” (1972), impunătoarea lucrare “Histoire des croyances et des idees religieuses” (I-III; 976,1978,1983), “Occultism, witchraft and cultural fashions” (1976).

A mai elaborat, de asemenea, împreună cu I.P. Culianu, un “Dicţionar al religiilor” (1989), rezultat în urma studierii a 33 de religii sau grupuri de religii.

A mai publicat şi volume de eseuri filosofice: “Alchimia asiatică” (1934), “Cosmologie şi alchimie babiloniană” (1937), “Soliloquii” (1932), “Oceanografie” (1934), “Fragmentarium” (1939), “Mitul reintegrării” (1942), “Comentarii la legenda Meşterului Manole” şi “Insula lui Euthanasus” (1943).

Conform Dicţionarului Scriitorilor Români, a colaborat, încă din anii de liceu, cu proză fantastică, articole ştiinţifice, în publicaţii ca “Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor” (debut în 1921 cu un articol ştiinţific şi cu povestirea fantastică “Cum am găsit piatra filosofală”, pentru care i s-a acordat premiul I al ziarului), “Revista Fundaţiilor Regale”, “Cuvântul” (în care a publicat, în 1926, “Romanul adolescentului miop”), “Universul”, “Viaţa literară”.

A editat revistele “Zamolxis. Revue des etudes religieuses” (Paris, 1939-1942, redactor-şef), “Antaios” (Stuttgart, 1960-1972, împreună cu Ernest Junger) şi a condus publicaţia “History of religions” (Chicago, 1961—1986). A mai redactat, împreună cu V. Ierunca, periodicele “Caiete de dor” (1951-1957), “Fiinţa românească” (1963-1968), “Limite” (din 1969), “Ethos” (din 1973).

A debutat cu romanul “Isabel şi apele diavolului” (1930), continuând cu romane şi nuvele, proză fantastică: romane — “Maitreyi” (1933, Premiul “Techirghiol-Eforie”) — i-a adus celebritatea la numai 26 de ani, “Întoarcerea din rai” şi “Lumina ce se stinge” (1934), “Huliganii” (I-II, 1935), Domnişoara Christina” (1936), “Șarpele” (1937), “Nuntă în cer” (1938), “Noaptea de Sânziene” (I-II, 1970); nuvele — “Secretul doctorului Honigberger” şi “Nopţi la Serampore” (1940), “Pe strada Mântuleasa” (1968), “La ţigănci” (1969), “În curte la Dionis” (1977), “Tinereţe fără tinereţe” (1978).

A mai publicat eseuri — “Despre Eminescu şi Hasdeu” (1987), a realizat ediţia critică “B.P. Hasdeu” (1937, Premiul Societăţii Scriitorilor Români), a scris piese de teatru — “Coloana nesfârşită” (1970) şi “Iphigenia” (1974) şi memorialistică — “India” (1934), “Fragments d’un journal” (I-II, 1973-1981), “Memoires”, “L’epreuve du labyrinthe” (1978).

Membru şi preşedinte al Academiei americane de Știinţe şi Arte, membru al academiilor belgiene şi britanice de ştiinţe, membru titular post-mortem al Academiei Române (3 iulie 1990), a fost distins cu titlul Doctor Honoris Causa al multor universităţi şi colegii din lume.

Creată de-a lungul a şase decenii, opera sa cuprinde o latură beletristică, alcătuită din romane, nuvele, piese de teatru, literatură memorialistică, precum şi o latură ştiinţifică, reprezentată de cercetări etnografice, folclorice, sociologie, antropologie, studii de istorie a religiilor.

Creaţia sa beletristică abordează subiecte precum problemele de orientalistică, Eros, moarte, modă, viaţă sexuală şi mitologie, fiind catalogată de multe ori ca fiind literatură de tip fantastic. Primele sale romane au ca decor India: “Isabelle şi apele diavolului” (1929), “Maitreyi” (1933) şi “Șantier” (subintitulat “Roman indirect”).

În lucrările “Întoarcerea din rai” (1934) şi “Huliganii” (1935), autorul este preocupat de destinul unei generaţii dornice de transformare, care caută soluţii pentru redobândirea “paradisului pierdut”. Tot aici se înscrie şi romanul “Nuntă în cer” — (1939).




Mai târziu, în romanele “Domnişoara Christina” (1936), “Șarpele” şi nuvelele fantastice “Secretul doctorului Honigberger” (1940), “Nopţi la Seranpore” (1940), sunt dezvoltate mituri autohtone sau indice. “Noaptea de sânzâiene” este, totodată, o frescă realistă a societăţii româneşti dintre anii 1936-1948.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a realizat una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale experienţei umane a sacrului, din preistorie până în prezent. În acest domeniu, reprezentative sunt lucrările: “Tratat de istorie a religiilor” — Paris, (1949) şi “Istoria credinţelor şi ideilor religioase” — (publicat în trei volume, 1976-1983). Tot din acest domeniu îşi susţine doctoratul, în anul 1933, cu sinteza “Psihologia meditaţiei indiene”, text publicat în anul 1936, sub titlul “Yoga, essai sur les origines de la mystique indienne”.

Mircea Eliade s-a apropiat de mitologie şi din punct de vedere ştiinţific, reprezentative în acest domeniu fiind cărţile: “Mitul eternei reîntoarceri”, “Sacru şi profan”, “Aspecte ale mitului”, “De la Zamolxis la Genghis-Han” etc.

A murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago (SUA). (Text: Agerpres, Foto: cuvintecelebre.ro)

One thought on “Mircea Eliade: “Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate”

  1. gheorghe

    Cea mai importanta calatorie este aflarea lui Dumnezeui, pentru dobandirea vietii vesnice.
    Crestinul nu este niciodata singur, “caci Dumnezeu este cu noi!”
    Mircea liade a culminat filozofico-academic ratacindu-se definitiv de la dreapta credinta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *