Levănţica, una dintre cele mai căutate plante din lume

lavanda

Levănţica sau lavanda este una dintre cele mai căutate plante din lume, iubită atât pentru parfumul său inconfundabil, cât şi pentru multiplele proprietăţi medicinale sau cosmetice.

Numele genului, Lavandula, este de origine latină, provenind din cuvântul ”lavare”, care înseamnă ”a spăla”, cu aluzie la băile cu plante de levănţică folosite de către romani, notează prof. dr. Elena Șelaru, în cartea ”Cultura florilor de grădină”.

Cu o istorie de peste 2.500 de ani, levănţica era foarte apreciată de civilizaţiile antice, ea găsindu-şi locul, alături de alte ierburi aromatice, în diferite domenii, de la religie la cultură şi comerţ. Pe lângă frumuseţea florilor, lavanda conţine şi preţiosul ulei esenţial de lavandă. Încă din acele vremuri îndepărtate, oamenii, ştiind despre proprietăţile plantei, o foloseau pentru îngrijirea corpului şi a părului.

Levănţica era folosită îndeosebi de familiile de rang înalt, egiptenii apreciind-o atât pentru rolul său decorativ, cât şi pentru aroma deosebită şi utilizând-o ca parfum, obicei preluat ulterior de vechii greci şi de romani. Potrivit site-ului lavanda-md.md, în 1922, a fost găsită lavandă în urnele sigilate ale lui Tutankhamon, unde mirosul de levănţică a persistat timp de 3.000 de ani.

Romanii parfumau cu lavandă atât apa cu care se spălau, cât şi locuinţele, hainele, părul, iar femeile legau lavandă de pat, în scop afrodiziac. Tot romanii au fost primii care au folosit lavanda în scopuri medicinale, pentru proprietăţile sale antiseptice, dar i-au găsit întrebuinţare şi la prepararea unor feluri de mâncare.

Mai târziu, în Evul Mediu, levănţica a fost folosită în Europa şi pe perioada ciumei, pentru proprietăţile sale dezinfectante, şi, uşor-uşor, mirosul său a devenit un simbol al curăţeniei. A fost foarte apreciată şi la Casa Regală a Angliei, pe timpul Reginei Victoria, fiind folosită sub diverse forme, fie pentru spălatul pardoselilor şi al mobilei, fie pentru parfumarea lenjeriilor, notează site-ul stufo.ro.

Între secolele XVII-XIX, câmpurile de lavandă s-au dezvoltat în jurul stupilor de albine, albinele având un rol esenţial în reproducerea plantei. Mai mult decât atât, mierea de lavandă păstrează proprietăţile antiinflamatorii şi antiseptice ale plantei de origine.

În perioada modernă, regiunea franceză Provence a devenit noul centru al producţiei mondiale de levănţică. Drumul lavandei, aşa cum i se spune, ar putea fi considerat, pe drept cuvânt, urmaşul modern al Drumului mătăsii, notează site-ul www.daciccool.ro. Câmpurile nesfârşite de lavandă din Provence amintesc de numeroasele legende legate de aceasta.

Se spune că pe vremea când zeii mai dădeau deoparte câte un nor pentru a vedea ce fac muritorii, unul dintre ei s-a îndrăgostit de fata unui pădurar, de o frumuseţe rară. După îndelungi frământări, se hotărî să ceară permisiunea pentru a deveni muritor, renunţând, astfel, la nemurire. Au încercat ceilalţi zei să-l convingă să cântărească bine această decizie, dar totul fu în zadar, zeul nostru hotărând că avea să-şi urmeze iubirea.

Coborî astfel pe Pământ, sub chipul unui vânător, şi începu să cutreiere pădurea, pe lângă casa pădurarului. O găsi pe fată la un izvor, dar, tocmai când se îndrepta spre ea să-i mărturisească iubirea, zări un tânăr apropiindu-se de ea şi sărutând-o. Pentru prima dată, zeul simţi lacrimi căzându-i pe obraji. Îşi dori ca viaţa lui să se sfârşească, dar îi rugă pe ceilalţi zei să găsească o soluţie.

După trei zile şi trei nopţi, aceştia au decis ca de atunci înainte norii să fie acoperiţi cu perdele groase şi întunecoase, pentru ca zeii să nu mai poată vedea muritoarele. Iar pe cel care devenise muritor din iubire, au hotărât să-l ajute, transformându-l într-o floare frumoasă, plăcut mirositoare. Și iată că în pădure se ivi levănţica, pe care fata o îndrăgi pe dată şi o îngriji cu multă atenţie.

Potrivit site-ului sites.google.com/site/lavandeledinbucovina, o altă legendă ne spune că Lavandula, o zână de o frumuseţe deosebită, blondă şi cu ochi albaştri, se născuse printre lavandele sălbatice de munte din Lure, în Alpii francezi din sud. Într-o zi, răsfoind caietul ei plin de peisaje, se opri la pagina cu Provence şi, impresionată de terenurile sărace, necultivate, începu să plângă. Lacrimi fierbinţi, de culoarea lavandei, au pătat pagina. În zadar a încercat zâna să-şi şteargă lacrimile de la ochi şi pe cele de pe hârtie, căci acestea s-au răspândit peste toate peisajele din Provence.

Într-un moment de disperare, zâna a desenat atunci un cer albastru peste întregul peisaj, în încercarea de a acoperi petele. Din ziua aceea, regiunea Provence a devenit tărâmul lavandei, iar tinerele fete blonde poartă în ochi culoarea minunatei plante.

aromaterapie-lavanda

Una dintre legendele creştine despre lavandă susţine că aceasta ar fi fost luată de către Adam şi Eva din Rai, fiindu-le dată de către Dumnezeu, pentru a le uşura viaţa pe Pământ, iar o alta aminteşte de faptul că Fecioara Maria îi usca hainele Domnului pe tufele de lavandă. Creştinii consideră, astfel, levănţica, drept o protecţie împotriva răului şi deseori o agaţă pe perete, în formă de cruce.

Genul Lavandula cuprinde peste 20 de specii, cele mai frecvent întâlnite fiind Lavandula angustifolia Mill şi Lavandula stoechas L.

Lavandula angustifolia, specia cea mai cultivată în scop ornamental, medicinal şi cosmetic, are aspectul unei tufe puternic ramificate la bază. Are o înălţime de 40-60 cm, este bogată în frunze, acestea fiind liniare, cu marginea uşor îndoită spre exterior, colorate în verde-cenuşiu. Florile sunt mici, numeroase, de culoare albastru-violet, fiind dispuse în inflorescenţe spiciforme terminale, notează prof. dr. Elena Șelaru, în volumul ”Cultura florilor de grădină” şi prof. dr. Florin Toma, în ”Floricultură şi artă florală”. Înfloreşte în prima parte a verii, respectiv în lunile iunie-iulie.

Lavandula stoechas este mai viguroasă decât specia prezentată anterior, are o înălţime ce ajunge la 90-100 cm, cu foliajul verde-argintiu, deosebit de atractiv. Florile sunt purpurii, grupate în spice dense, terminale. Înflorirea este eşalonată pe tot parcursul verii, din luna mai până în septembrie.

Levănţica iernează bine afară, cu excepţia unor cultivaruri care necesită o uşoară protecţie pe timpul iernii. Planta preferă solurile profunde, calcaroase, nu foarte fertile, bine drenate şi însorite, soarele fiind factorul esenţial pentru frumuseţea frunzişului.

Este de preferat ca înfiinţarea culturilor de levănţică să se facă primăvara, dar se poate face şi toamna. Solul trebuie menţinut curat de buruieni şi udat la nevoie. Pe parcursul verii se fac 2-3 fertilizări, iar primăvara devreme planta se taie, pentru a fi menţinută în limitele dorite.

Levănţica se poate folosi ca exemplar solitar sau în grupuri, pe peluzele de iarbă, în faţa masivelor de arbuşti, în rocării sau de-a lungul aleilor de circulaţie. De asemenea, poate fi cultivată în ghivece sau în jardiniere, fiind folosită pentru decorul balcoanelor sau al teraselor. Este foarte apreciată şi ca plantă tăiată, păstrându-se bine şi în stare uscată, în multiple modalităţi de prezentare. Atât florile cât şi frunzele conţin substanţe aromatice deosebite, planta având numeroase proprietăţi medicinale sau cosmetice. (Text: Agerpres, Foto: best-wallpaper.net, curejoy.com, Video: youtube.com)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *