Istoria jocului de oină

Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR) a fost constituită în anul 1912, la Bucureşti, iar una dintre cele 13 comisii componente a fost dedicată jocului de oină, sportul nostru naţional.

Federaţia Română de Oină s-a format în luna iunie a anului 1932.

Oina a atras în cercurile sale numeroşi tineri care au devenit apoi oameni de ştiinţă şi cultură, personalităţi de marcă ale României. Ei au fost implicaţi în diferite feluri în edificarea acestui sport naţional, pe care l-au şi practicat în tinereţe. Alţii au descris apoi aceste secvenţe ale vieţii lor oferindu-ne pagini de literatură autentică înscrise definitiv în opera lor.

Ion Creangă, Petre Ispirescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, I. L. Caragiale, Al. Kiriţescu, Felix Aderca, N. Gane, A. Brăescu, Nicolae Iorga, Vasile Conta, Mihail Sadoveanu, Alexandru Davila, Take Ionescu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Constantin Giurescu, Marin Preda, Fanuş Neagu şi mulţi, mulţi alţii au transmis posterităţii amintirile lor legate de practicarea oinei sau de evoluţia acestui sport în timp.

Sub denumirea de hoină, jocul este pomenit de Alexandru Davila în cunoscuta piesa Vlaicu Vodă, domnul muntean de la 1364-1377, Vladislav I, cel care a cunoscut prima incursiune a turcilor otomani. Voievodul Mircea cel Bătrân, în anii adolescenţei, era un bun jucător de oină, căci jocul era răspândit nu numai în popor, ci şi la curte.

Tot cu numele de ”hoină” mai întâlnim jocul nostru românesc pomenit şi în însemnările unor călugări, prin 1852, când la Piatra Neamţ s-a început a se construi, în timpul lui Grigore Ghica Vodă, Școala domnească. În cinstea acestui eveniment a fost pregătită o festivitate din care nu au lipsit întrecerile de oină. Tocmai când să înceapă a cânta corul, s-a observat lipsa unui mare număr de elevi, care au fost găsiţi jucând oină. Printre aceştia se afla şi Ion Creangă (1837-1889), humuleştean de origine, care cunoştea jocul de la oierii din sat. Ion Creangă îşi aminteşte că în copilăria sa lipsea de la serbările şcolii preferând să se joace cu un băţ şi o minge împreună cu alţi copii de seama lui.

Una dintre primele descrieri ale jocului de oină datează din anul 1875 şi aparţine marelui filolog Alexandru Lambrior (1846-1883). Descriind jocurile cu mingea Hoina, Ticul şi Poarca, Alexandru Lambrior preciza: ”Hoina se joacă între mai mulţi băieţi. Mai întâi se aleg doi care joacă mai bine şi se numesc baci, apoi ceilalţi se prind în ceata unuia sau a altuia. Una din cete se orânduieşte prin sorţi la ”bătaie” şi alta la ”pascare”. Lambrior prezintă apoi şi celelalte faze din structura jocului.

Calistrat Hogaş (1847-1917) a avut o contribuţie decisivă la dezvoltarea educaţiei fizice şi a oinei în ţinuturile nemţene. După ordinul nr. 1806 din aprilie 1907, emis de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin care se cereau propuneri pentru ameliorarea conţinutului învăţământului secundar, Hogaş solicita excluderea din jocurile elevilor a jocurilor importate ca cricketul, lawttenisul (tenisul de câmp) etc şi promovarea sau relansarea jocurilor naţionale ale copiilor: ticul, horul, oina, jocurile cu mingea sub toate formele. Deoarece campionatul naţional de oină începuse şi se desfăşura bine de câţiva ani, Hogaş propunea Ministerului înfiinţarea şi reglementarea concursurilor, nu numai pentru oină, ci şi pentru celelalte jocuri copilăreşti naţionale.

I. L. Caragiale (1852-1912) ne relatează că în Ploieştiul copilăriei sale nu s-a putut desfăşura referendumul din anul 1866 deoarece electoratul a preferat să meargă la jocul de oină.

Marele prozator Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a jucat oină prin mahalalele Bucureştiului şi s-a referit în scrierile sale la acest joc.

Reputatul om de şcoală şi deopotrivă literatul Constantin Kiriţescu (1876-1965) se apropie de reflecţiile lui Spiru Haret.

”Oina, scria autorul Palestricii, a adus o viaţă nouă în şcoala română, fiind un admirabil mijloc de educaţie fizică, adevăratul tip de joc sportiv curat românesc: oina este un joc complet, eminamente educativ, punând în mişcare multiple resorturi funcţionale ale corpului, ceea ce a făcut ca să fie adoptată ca exerciţiu şcolar”.

Sub impulsul direct al lui Spiru Haret, privirea educatorilor fizici s-a întors spre izvorul natural al exerciţiilor fizice naţionale: ”S-a reglementat frumosul joc sportiv popular oina, care a fost introdus în şcoalele secundare. Ca stimulent pentru perfecţionarea jocului şi, prin el, pentru câştigarea însuşirilor de forţă, îndemânare, iniţiativă, ce decurg din execuţia lui, s-au instituit concursuri interşcolare”.

Modernizat la sfârşitul secolului al XIX-lea, când îl practica şi Mihail Sadoveanu (1880-1961), care considera că orice om vrednic trebuie sa înveţe întâi şi întâi a juca oină, jocul a căpătat reguli unice, iar terenul a dobândit dimensiunile şi marcajele apropiate de cele din zilele noastre. Sadoveanu a făcut parte deseori din echipa reprezentativa de oină a liceului său.

”Oina este a noastră şi nu o mai are nimeni. Mi se pare că de data aceasta importul străin poate fi socotit de prisos” scria marele romancier.

”În oină se poate înfăţişa puterea cu armonia şi eleganţa. Disciplina ei este mai hotărâtă şi mai impresionată, vioiciune, mlădiere, inteligenţa, iată ce-ţi cucereşte ochiul când priveşte lupta”, nota Mihail Sadoveanu.

Eugen Barbu, Marin Preda şi Fănuş Neagu au dedicat la rându lor pagini întregi jocului de oină.

La 9 mai 1899, la Bucureşti s-a ţinut primul campionat naţional de oină, învingătoare fiind echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila.

După cel de-al doilea război mondial, oina a avut o popularitate crescută, existând numeroase competiţii pe plan local şi naţional, precum Cupa Speranţelor, Cupa Regiunilor, Cupa României, Campionatul Naţional de seniori şi juniori, Cupa Oraşelor, Cupa Satelor, Cupa Liceelor Agroindustriale, Campionatul Universitar, Dinamoviada, Spartachiada, Cupa Federaţiei şi altele.

După anul 1990, oina a cunoscut un regres, care a dus sportul naţional până în pragul dispariţiei sale, însă ultimii ani au marcat o revigorare a acestui sport.

Federaţia Română de Oină îşi desfăşoară activitatea Sub Înaltul Patronaj al Casei Regale a României.

Avântul Vorona este echipa cu cele mai multe titluri naţionale, iar echipele cele mai valoroase din ultimii ani se numără Straja Bucureşti (campioana en titre), Frontiera Tomis Constanţa, Brigada Gherăeşti, Biruinţa Gherăeşti etc.(Text: Agerpres, Foto: sportclasic.ro, agerpres.ro)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *