Iris, floarea ce poartă numele zeiţei soarelui

Iris flower photo art print for home and office interior design

Irisul sau stânjenelul este o plantă de o frumuseţe deosebită şi, în acelaşi timp, foarte uşor de cultivat, tocmai de aceea este cunoscut şi sub denumirea de ”orhideea săracului”.

Răspândiţi în natură nu doar pentru caracteristicile lor ornamentale, ci şi pentru proprietăţile medicinale, cosmetice şi alimentare, irişii au un istoric foarte bogat.

Denumirea de ”iris” provine din mitologia greacă, Iris fiind zeiţa soarelui, care servea drept mesager lui Zeus, între Olimp şi pământeni, notează prof. dr. Elena Șelaru, în cartea ”Cultura florilor de grădină”. Legenda spune că, în timpul călătoriilor sale, zeiţa trasa, cu paşii săi, curcubeul pe cer.

Irişii erau culeşi, la romani, şi de către vestale, ca simbol al păcii, al somnului şi al morţii, de unde şi obiceiul, păstrat astăzi de către musulmani, de a planta câte o tufă de irişi pe morminte.

După apariţia creştinismului, irisul a fost considerat floarea Fecioarei Maria, simbol ce este purtat în zilele noastre de crin. Astfel, irisul semnifica protecţia divină, credinţa, înţelepciunea şi valoarea. A fost premergătorul florii de crin şi ca simbol al regalităţii franceze. Potrivit site-ului www.universdecopil.ro, o legendă franceză ne spune că soţia lui Clovis, primul rege al Franţei (481-511), era convertită la creştinism şi a încercat să-l influenţeze în acest sens şi pe soţul său. Atunci când regatul a fost invadat de un trib germanic, acesta a promis că, dacă va ieşi învingător, va deveni creştin şi va înlocui cele trei broaşte de pe stindard cu trei irişi. Aşa ar fi rămas irisul emblema de pe stindardul de luptă.

O altă legendă, însă, pune această alegere pe seama regelui francez Ludovic al VII-lea (1137-1180), care, în noaptea dinainte de una dintre bătălii ar fi visat că trebuie să aibă pe steagul de luptă, ca emblemă, un iris, dacă doreşte să iasă biruitor. Mai mult decât atât, se spune că şi Ioana d’Arc ar fi purtat, în victoria asupra trupelor engleze, un steag alb, cu emblema ”Dumnezeu binecuvântează Franţa”, sub forma unei flori de iris. Toate aceste legende nu fac decât să justifice semnificaţia irisului ca simbol al protecţiei divine şi al regalităţii franceze.

Stânjenelul a rămas şi un simbol oficial al Japoniei, alături de crizantemă.

Legenda spune că, la început, lumea zeilor era foarte populată, aşa că mulţi dintre aceştia au fost trimişi pe Pământ, printre care şi zeul Izanagi cu zeiţa Izanami. Aceasta a creat aici mai mulţi zei, dar a murit atunci când a creat zeul focului. Zeul Izanagi a făcut tot posibilul pentru a o readuce la viaţă, dar nu a reuşit. A mers atunci la râu, pentru a se scălda în apa lui purificatoare, dar aici, hainele pe care le-a dat jos s-au transformat, la atingerea pământului, în 12 zei, iar brăţările, în flori superbe: una dintre ele s-a transformat în iris, o alta în lotus, iar lanţul de la gât — într-o crizantemă aurie. Iată, deci, că potrivit legendei japoneze, istoricul florii de iris este legat, în mod simbolic, de cel al crizantemei.

iris-01

Mai târziu, tot în Japonia, cultivarea stânjeneilor era interzisă săracilor, florile acestea fiind un privilegiu al claselor aristocrate. Dar, având în vedere proprietăţile cosmetice ale plantei, femeile japoneze încălcau legea şi le cultivau în locuri bine ascunse, de multe ori pe acoperişul din stuf al caselor.

Adevărata istorie horticolă a irisului, pe continentul european, începe însă din secolul al XIX-lea, existând, astăzi, colecţii renumite de irişi, cu sute de specii şi cultivaruri, cum ar fi cele din Parcul floral din Paris, Parcul Valentino din Florenţa, Grădinile din Hamburg şi Wursburg etc. Majoritatea speciilor sunt originare din emisfera nordică, respectiv din Europa, Asia, America de Nord şi chiar Africa de Nord. Sunt plante specifice zonelor reci, dar pot fi întâlnite până la limitele deşertice. Locul de origine constituie chiar un criteriu de grupare a speciilor, care pot fi europene, asiatice, mediteraneene, siberiene, americane, spaniole şi englezeşti.

Irisul face parte din familia Iridaceae şi cuprinde specii cu rizomi sau cu bulbi. Dintre cele cu rizomi, mai frecvent întâlnite în parcuri şi grădini sunt: Iris germanica L., Iris foetidissima Jacq., Iris florentina L., Iris kaempferi Sieb., Iris pallida Lam., Iris pseudacorus L., Iris pumila L. şi Iris sibirica L. Dintre speciile cu bulbi, cele mai cunoscute sunt: Iris x hollandica Hort., Iris reticulata Bieb., Iris xiphioides Ehrh., Iris xiphium L., potrivit prof. dr. Florin Toma, în volumul ”Floricultură şi Artă florală”.

Cea mai răspândită specie este Iris germanica L., asupra originii sale existând însă îndoieli. Este foarte greu de afirmat dacă este o specie sălbatică sau dacă este o formă cultivată, care s-a naturalizat puţin în Europa şi în Orientul Mijlociu, susţine prof. dr. Elena Șelaru. Aceasta se datorează rusticităţii sale extraordinare, care i-a permis cultivarea peste tot, dar şi frumuseţii deosebite a florii. Specia este cunoscută şi sub numele de Iris barbata sau ”irisul cu barbă”.

iris-02

Frunzele sunt enziforme (având forma unei săbii), puţin arcuite. Tulpinile au 50-60 cm înălţime şi nu depăşesc nivelul frunzelor, terminându-se cu câteva flori dispuse în racem (inflorescenţă în formă de ciorchine). Florile, violete, discret parfumate, au alcătuirea asemănătoare cu cea a orhideelor, cu sepalele mari, răsfrânte în afară şi prevăzute cu perişori galbeni, iar petalele mai mici şi incurbate, formând împreună o boltă. Se mai întâlnesc şi soiuri cu florile colorate în alb, galben, roz, oranj, unicolore, bicolore sau pestriţe. Înfloreşte în lunile aprilie-mai.

Iris foetidissima are tulpinile mai înalte, de 80-100 cm, iar florile sunt asemănătoare speciei prezentate mai sus, fiind colorate în alb sau albastru. Planta este deosebit de atrăgătoare toamna, atunci când fructele se deschid şi-şi arată seminţele colorate în oranj aprins, strălucitor.

Stânjeneii nu sunt plante foarte pretenţioase, ei putând creşte în condiţii dintre cele mai diferite. În general, au o rezistenţă bună la frig, dar speciile cu bulbi nu rezistă la iernile foarte geroase, în acest caz fiind nevoie de protecţie, fie prin acoperire cu un strat de frunze sau de paie, fie cu un clopot sau cu un borcan din sticlă sau din plastic, dacă este vorba doar de câteva exemplare într-o grădină, notează prof. dr. Elena Șelaru. De asemenea, irişii pot fi cultivaţi pe soluri foarte diferite, de la cele nisipoase, la cele pietroase sau argiloase, cu condiţia ca acestea să nu fie prea umede şi să fie bine drenate. Există, însă, şi o grupă aparte de irişi iubitori de apă, care cresc în ape puţin adânci sau în pământuri mlăştinoase, cum ar fi Iris kaempferi, Iris laevigata, Iris pseudacorus sau Iris sibirica.

Speciile de Iris se înmulţesc prin fragmentarea rizomilor sau separarea bulbilor, de preferat vara, după înflorire, o dată la 3-4 ani. La speciile cu rizomi, înmulţirea se mai poate face şi primăvara devreme, imediat după reluarea vegetaţiei, sau toamna, în luna septembrie, notează prof. dr. Florin Toma. În momentul plantării, solul trebuie să fie reavăn, iar după plantare nu este necesar să se ude. După plantare, solul se va acoperi cu materiale organice, pentru a proteja bulbii de frigul de peste iarnă. Îngrijirea culturilor de stânjenei se realizează prin menţinerea solului afânat şi curat de buruieni, udatul la nevoie, acoperirea rizomilor cu pământ, căci aceştia au tendinţa de a ieşi la suprafaţă, fiind, astfel, mai expuşi la frig, şi două fertilizări, în cazul irişilor cu bulbi, destinaţi producerii de flori tăiate.

Flori foarte populare, de o frumuseţe aparte şi cu o ţinută elegantă, irişii sunt plante foarte răspândite în parcuri şi grădini, în cadrul bordurilor mixte, dar şi în grupuri pe peluzele de iarbă, de-a lungul aleilor sau în faţa masivelor de arbuşti. De asemenea, irişii sunt folosiţi şi ca flori tăiate, deşi nu durează mai mult de câteva zile. (Text: Agerpres, Foto: weneedfun.com)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *