Ion Luca Caragiale, cel mai mare dramaturg român

Ion Luca Caragiale, unul dintre clasicii literaturii româneşti şi cel mai important dramaturg, s-a născut la 1 februarie 1852, în localitatea Haimanale (în prezent se numeşte I.L. Caragiale – n.r.), din judeţul Dâmboviţa.

A fost elev al Gimnaziului ”Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar studiile liceale au fost finalizate la Bucureşti. Ulterior, a absolvit cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, la Clasa de mimică şi declamaţie a lui Costache Caragiali, unchiul său (1868-1870).

A fost unul dintre scriitorii care au frecventat, în perioada 1877-1878, şedinţele societăţii culturale ”Junimea”, creaţiile sale dramaturgice fiind publicate în revista ”Convorbiri literare”, potrivit Dicţionarului scriitorilor români, apărut la editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.

A lucrat de-a lungul anilor în multe instituţii. A fost copist la Tribunalul de Prahova, sufleur la Iaşi, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. A ocupat şi posturi ca revizor şcolar, funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular ”Sf. Gheorghe” din Bucureşti, director general al teatrelor (în stagiunea 1888-1889).

A debutat în gazetărie la revista ”Ghimpele”, unde a realizat rubricile ”Varietăţi” şi ”Una-alta” (1873-1875) şi la ziarul ”Timpul” (1878-1881), a colaborat la numeroase publicaţii cu cronici dramatice, schiţe, traduceri: ”Albina Carpaţilor”, ”Convorbiri literare”, ”Epoca”, ”Literatura şi arta română”, ”Noua revistă română”, ”Românul”, ”Telegraful”, ”Tribuna”, ”Universul literar”, ”Viaţa nouă”.

În perioada mai-iunie 1877 a editat revista de umor în format de buzunar ”Claponul”, un ”Calendar al Claponului” (1878), ziarul ”Moftul român” (1893, împreună cu A. Bacalbaşa; 1901), publicaţia ”Vatra” (1901, împreună cu I. Slavici şi G. Coşbuc), precizează Dicţionarul scriitorilor români.

Creaţia lui Caragiale cuprinde piese de teatru, Momente şi schiţe, nuvele, majoritatea satirizând lumea Capitalei sau provinciei din perioada sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Piesele sale de teatru sunt memorabile, fiind puse în scenă de nenumărate ori, la toate teatrele din ţară, unele fiind şi ecranizate.

Comedia în două acte ”O noapte furtunoasă”, scrisă în 1878, a avut premiera la 18 ianuarie 1879, la Teatrul Naţional din Bucureşti. A fost publicată în ”Convorbiri literare” în oct.-nov. 1879) şi este considerată o capodoperă a dramaturgiei româneşti.

Farsa într-un act ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea” a fost publicată la 1 februarie 1880 şi a avut premiera la 16 aprilie 1912, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în patru acte ”O scrisoare pierdută” a fost publicată în 1884 şi a avut premiera la 13 noiembrie 1884, tot la Teatrul Naţional din Bucureşti. Succesul acestei comedii a depăşit aşteptările, o contribuţie deosebită având actorii din distribuţie — I. Petrescu (Trahanache), C. Nottara (Tipătescu), I. Niculescu (Caţavencu), A. Catopol (Farfuridi), Anton Leonteanu (Brânzovenescu), St. Iulian (Pristanda), N. Mateescu (Cetăţeanul turmentat), Aristizza Romanescu (Zoe). Caragiale a fost chemat de două ori la rampă pentru a primi aplauzele publicului. Piesa a avut după premieră 11 reprezentaţii consecutive.

Comedia în trei acte ”D-ale carnavalului” a fost publicată la 1 mai 1885 şi a avut premiera la 8 aprilie, acelaşi an. Drama ”Năpasta” a fost publicată în 1890, având premiera în acelaşi an, la 3 februarie. La 18 februarie 1890 Nicolae Iorga publica o cronică favorabilă pentru piesa ”Năpasta”, în ziarul ”Lupta”.

Primul volum al lui Caragiale, ”Teatru”, prefaţat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, ”Comediile d-lui I. L. Caragiale”, a apărut în cursul anului 1889.

Piesele lui Caragiale au fost puse în scenă şi în varianta teatru TV, în diferite perioade, cu diferite distribuţii.

Caragiale a mai scris studiul teatral ”Cercetarea critică asupra teatrului românesc” (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri ”Roma învinsă” de Al. Parodi, reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti la 21 mai 1878; ”La Camaraderie” de E. Scribe).

Între celebrele schiţe scrise de I.L. Caragiale amintim: ”Domnul Goe”, ”Vizită”, ”Bubico”, ”Tren de plăcere”, ”Petiţiune”, ”Căldură mare”, ”Un pedagog de şcoală nouă”, ”Ultima oră”, ”Inspecţiune”, ”High-life”, ”Telegrame”, ”Justiţie” etc. A creat celebrul personaj Mitică, prezent în multe dintre ”Momente şi schiţe”. Mare parte dintre schiţele lui Caragiale au fost ecranizate şi prezentate în emisiuni de divertisment de televiziune.

Ca nuvelist, Caragiale a scris proză de observaţie psihologică şi naturalistă (”O făclie de Paşti”, ”Păcat”, ”Două loturi”, ”În vreme de război”) şi fantastică (”La hanul lui Mânjoală”, ”Kir Ianulea”). A tradus din operele lui Mark Twain, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe ş.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.

În primăvara anului 1905 Ion Luca Caragiale s-a stabilit la Berlin, împreună cu familia, în urma decepţiilor din plan social şi cultural, care au culminat cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902) inventat de scriitorul obscur Caion (Constantin Al. Ionescu-Caion), referitor la piesa ”Năpasta”.

La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a murit la Berlin, în locuinţa din Schoneberg. Ioan Slavici a scris atunci necrologul “Un om mare”. La 27 iunie 1912, rămăşiţele pământeşti au fost depuse în cavoul capelei din cimitirul Erster Schoneberger Friedhof în prezenţa familiei şi a prietenilor Barbu Ștefănescu Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă.

La 1 septembrie 1912, Ministerul de Interne din România a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea trupului lui Caragiale în ţară şi pentru înmormântare. La 18 noiembrie acelaşi an, sicriul cu rămăşiţele mortuare a fost adus în ţară şi depus la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. Patru zile mai târziu, la 22 noiembrie, a fost reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, în apropiere de mormintele poeţilor Mihai Eminescu şi George Coşbuc.

A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948.



Ion Luca Caragiale, considerat a fi cel mai mare dramaturg român, ”este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă”, aşa după cum îl prezenta marele critic literar George Călinescu, în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.

”Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent — pare îngăduitor faţă de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situaţii absurde, groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei.”

”Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean.” ”Eroul caragialian e la antipodul romantismului. De obicei solitarii, apăsaţi de muţenie melancolică, ai prozatorilor de mai târziu, trăiesc la munte şi în provincie.”

”Este obişnuit a se afirma azi că printre toţi eroii din ‘O scrisoare pierdută’ singur Cetăţeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea ‘andrisantului’. Dar se interpretează fals. Cetăţeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poştal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poştală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar şi o prezintă destinatarului numai după ce a luat cunoştinţă de conţinut. Cetăţeanul simbolizează poporul.”

George Călinescu îl prezintă pe I.L. Caragiale drept ”naturalistul nostru prin excelenţă. (…) Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori critică, constând în ‘caragialism’, adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului şi o continuă singur.” Replicile personajelor ”trăiesc singure cu o pură viaţă verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil şi ne reprezintă inanalizabil, deşteptând simţul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce ne-am familiarizat cu ele.”

Caragiale ilustrează, magistral, specificul şi mecanismele parvenirii. Opera sa cuprinde teatru, nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii.

Potrivit site-ului main.radioromaniacultural.ro, criticul Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că ”e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji şi fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine ştie ce problematici interne. Oamenii râd, petrec şi se bucură. (…) Caragiale, cel mai naţional scriitor, cel care a înţeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect. Românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie astăzi.”

În lucrarea ”Viaţa lui I.L. Caragiale”, Șerban Cioculescu scria: ”Dator cu o privire sintetică, cercetătorul este îndemnat să aleagă din diversitatea trăsăturilor pe aceea fundamentală, generatoare a reacţiunilor morale. Unii contemporani au fost minunaţi de ‘impresionabilitatea’ neobişnuită a lui Caragiale, în care au văzut chezăşia temperamentului de artist şi cheia variabilităţii în atitudini, comportări şi îndeletniciri. Această impresionabilitate nu vibrează însă în atingere cu formele plastice, cu universul deschis simţurilor. Ea este de ordin pur intelectiv. Calitatea dominantă a lui Caragiale este inteligenţa. Cultivată, s-ar fi orientat către o disciplină intelectuală de specialitate. Alţi contemporani s-au lăsat impresionaţi de cultura vastă adunată de scriitorul autodidact. Prin puterea apreciabilă de asimilare şi prin specularea abilă a ideilor sau cunoştinţelor însuşite din ajun, actorul neîntrebuinţat şi-a putut juca rolul de om de cultură generală. Inteligenţa lui Caragiale se găsea însă pe tărâmul propriu, în intuirea oamenilor cu discrepanţe între aparenţă şi esenţă. Afilierea literară la Junimea şi desăvârşirea operei în spiritul junimist, chiar după emanciparea bruscă, se lămureşte psihologic prin afinitatea intelectivă cu principiile ei conducătoare. N-a fost o adeziune teoretică, ci orientarea firească a unei inteligenţe concrete. Materializându-şi viziunea în oameni caricaţi, a atacat prostia, noţiune vagă, cu sensul inadecvării între pretenţie şi realitate.”

Scriitorul Alexandru Paleologu arăta, în cartea ”Bunul simţ ca paradox”, că ‘‘spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică şi în aceasta constă importanţa incomparabilă, fundamentală, a acestui aşa-zis negativist. Prin reducere la absurd; prin maieutică şi dialectică el tindea să aducă societatea la cunoaşterea de sine şi la o conştiinţă morală. Dialogurile lui din comedii şi din momente au ceva din arta dialogului socratic. Însăşi sociabilitatea acestui om, prezenţa sa ironică, interpelativă, în forul public, e de aceeaşi natură cu a lui Socrate. De asemenea, şi solitudinea lui şi distanţarea lui scrutătoare. Ca Socrate, avea sentimentul că e inspirat şi cenzurat interior de un demon: ochiul eternităţii ce-i supraveghea din spate scrisul. Tot ca Socrate, a fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetăţii şi perverteşte spiritele şi, de fapt, a trebuit să bea şi el destulă cucută.”

Conform lui Florin Manolescu, autor al secţiunii dedicate marelui dramaturg din ”Dicţionarul Scriitorilor Români”, ”Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu clasic şi realist, care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, aşa după cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar şi un genial dialectician, capabil să exprime cu egală strălucire în toate momentele carierei sale, în teatru şi în proză, în schiţele telegrafice din varianta momentelor sau în povestirile de mai mari dimensiuni din Schiţe nouă, în fine, în publicistica de partid sau în literatura epistolară. În acelaşi timp, prin refuzul de a se inhiba în faţa tabuurilor estetice şi sociale din epoca în care a trăit, Caragiale s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a avansat cel mai mult în direcţia înţelegerii mecanismelor de existenţă ale unui text literar, dar şi în direcţia descifrării resorturilor profunde ale specificului nostru naţional’.’ (Text: Agerpres, Foto: cuvintecelebre.ro, ghidulmuzeelor.cimec.co,  commons.wikimedia.org, Video: youtube.com)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *