Grădiştea, locul unde dealul “scoate flăcări” iar “aurul joacă” în noaptea de Sf. Gheorghe

Biserica_Obislavu

Comuna vâlceană Grădiştea este una dintre vechile fortificaţii dacice, aici existând o cetate care străjuia drumul ce ducea spre Sarmisegetuza şi pe care dacii, iar ulterior romanii, l-au folosit ca şi cale comercială, fiind cel mai scurt drum dinspre Transilvania spre Dunăre.

Din vechea cetate azi nu mai sunt decât ruinele şi, câteodată, pasionaţii de arheologie mai găsesc fie monezi romane sau dacice, fie fosile de animale preglaciare. De altfel Grădiştea a fost zonă de studiu arheologic între anii ’60 şi ’70 şi după cum spune profesorul Ilie Fârtat, bibliotecar al localităţii, “nu toate comorile au fost descoperite”.

Aşa este, dincolo de poveştile cu panduri şi arnăuţi ale veacurilor XVII şi XVIII, pe care profesorul Fârtat le ştie pe de rost, mai este ceva, o poveste plină de mister, o legendă a dealului care “scoate flăcări” şi unde “joacă aurul” în nopţile de sărbătoare.

Evident sunt tot legende, dar aceste legende au legătură cu biserica strămutată. O mică biserică pe care Dumnezeu nu a vrut-o demolată şi care şi acum îl primeşte între pereţii mici de lemn”, spune Fârtat.

Biserica_Obislavu3

De la intersecţia drumului judeţean Milostea – Obislavu cu DN 67B, la doar 100 de metri mai sus, spre Gorj, porneşte un mic drum de ţară. Pe acest drum, la 200 m, se găseşte cimitirul satului Diaconeşti, sat component al comunei Grădiştea. În acest cimitir, ascunsă de pini şi meri, se găseşte o frumoasă bijuterie de lemn, adusă şi păstrată de timp să ofere linişte drumeţului pelerin.

“Ea este bisericuţa din poveste, o ctitorie a lui Nanu, Ioan Voinescu, Lupu Vlăduţu şi Popa Matei, cu hramul Sf. Nicolae, construită din lemn adus din Ardeal, în anul 1768. Ce este cel mai important de menţionat este că biserica noastră deţine o pictură originală pe lemn care nu s-a deteriorat în momentul ei de cumpănă, când efectiv se decisese soarta ei”, spune profesorul Fârtat.

Pentru că începând cu anul 1900, pământul unde iniţial fusese ridicat lăcaşul de cult a început să crape, locul “La Scoruş”, un piemont în dealurile Grădiştei, a luat-o efectiv la vale, iar temelia bisericii a început să se încline, punând în pericol structura de rezistenţă a acestei biserici.

“La fel s-a întâmplat şi cu cimitirul, mormintele au început să se deplaseze, în urma ploilor şi există spuse că la arătură oamenii descopereau tot felul de oseminte care efectiv i-au îngrozit. Autorităţile au hotărât, după ce alunecările din zonă s-au înteţit, să dărâme biserica, mai ales că apăruse una zidită în apropiere, şi să desfiinţeze şi cimitirul. Acest aspect nu a fost pe placul nici a preotului paroh şi nici a enoriaşilor. Oamenii au mers la primărie şi au venit cu propunerea demontării bisericii şi a refacerii acesteia într-un loc sigur. Totul pe cheltuiala lor”, povesteşte Fârtat.

Autorităţile au fost de acord şi sub supravegherea unui arhitect tocmit de oameni, biserica fost demontată piesă cu piesă, notate toate bârnele, astfel încât pictura să nu fie deteriorată şi apoi mutată aproape 1 km. La fel s-a procedat cu cimitirul.

Biserica_Obislavu2

Urmaşii celor decedaţi au dezgropat mormintele străbunilor şi efectiv le-au mutat în noul cimitir. Asta s-a întâmplat în 1911, exact la timp, pentru că doi mai târziu întregul piemont s-a prăbuşit, iar valea arată şi acum extrem de ciudat, cu multe vârfuri, gropi. Se spune că aici, în luna aprilie, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, noaptea, pe locul unde era cimitirul joacă aurul, se deschide pământul şi din adâncuri vine o lumină care colorează cerul. Fenomenul a fost explicat ulterior prin prezenţa unor pungi de gaze în subteran care în contact cu aerul luminează”, relatează prof. Fârtat.

În biserica strămutată se fac rar slujbe acum, este înscrisă în patrimoniu şi alături de celelalte 80 de biserici de lemn întinse pe teritoriul judeţul Vâlcea sunt considerate “bijuterii” ale timpului sau daruri lăsate de Dumnezeu.

Noi avem dreptul să le păstrăm şi să le lăsăm mai departe generaţiilor viitoare. Este zestrea poporului român, credinţa care a învins orice vitregie. Românul, atunci, în vremuri grele, nu lua averi cu el, lua biserica şi morţii în spate. Adică se lua pe sine şi pe Dumnezeu”, conchide Fârtat. (Text: Agerpres, Foto: bibliotecapublicalocalagradistea.blogspot.com, ro.wikipedia.org)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *