Mp3

Gogoşile de post, o delicatesă într-o lume plină de E-uri

gogosi-de-postCei care au copilărit la ţară îşi aduc aminte cu plăcere de gogoşile pe care bunicile noastre le pregăteau cu dragoste, frământate în troacele scobite direct în trunchiuri de copac. Le umpleau cu dulceaţă făcută în casă, care se păstra ani în şir fără conservanţi.

Era o sărbătoare la care era imposibil să lipseşti! Meşteşugul unei gospodine se dovedea însă în perioada Postului Paştelui, ţinut cu sfinţenie de cei mai bătrâni. De un obicei al satului îşi aduce aminte doamna Cornelia, pentru care după-amiezile de primăvară petrecute împreună cu mama sa şi cu alte femei din sat, venite “cu lucrul” la casa în care locuia, erau adevărate momente de bucurie.

“Femeile se vorbeau între ele şi, spre sfârşitul zilei, se strângeau la câte o gazdă, unde stăteau de poveşti, râdeau, comentau «gura satului». Când veneau la noi era o plăcere. Schimbau între ele modele de cipcă (dantelă), croşetau pulovere de lână toarsă în casă sau lucrau la ceea ce voi numiţi acum demodatul mileu”, ne povesteşte Cornelia, care a început deja să cearnă făina pentru gogoşile de post.

“Sunt o minunăţie”, spune ea, în timp ce vorbim despre toate, aşa cum se întâmpla şi în urmă cu mulţi ani, chiar foarte mulţi, în casa Corneliei, de la Totoi.

“Pe la prânz, înainte să le bată la poartă musafirii, mama pregătea aluatul din făină, apă, ulei, puţin zahăr şi drojdie. Nu era greu de făcut, dar rezultatul final era extraordinar, mai ales că gogoşile mamei erau umplute cu lictar dulce şi aromat, iar după ce erau gata se pudrau din belşug cu zahăr fin”, îşi aminteşte ea, urmărind cu atenţie aluatul care începuse să se dospească.

Din cămară aduce un borcan cu dulceaţă fiartă ore în şir fără un strop de zahăr, aşa cum a învăţat acasă. Îl desface cu grijă: “Vezi ce bine s-a păstrat? Nu are pic de conservanţi” şi-l aşază pe masa din bucătărie. Tot acolo, Cornelia aşterne un strat fin de făină albă, iar apoi, dintr-o bucată de aluat, întinde o foaie subţire. Din loc în loc, pune câte o linguriţă din gemul făcut în toamnă.

“La mama, dulceaţa era la alegere, pentru că aşa arătai satului că te pricepi la gospodărie şi lumea te vorbea de bine. O gospodină adevărată avea în casă dulceaţă de prune, de caise, cireşe, vişine şi un amestec din fructele toamnei. Cea mai bună era însă dulceaţa din must”.

Şi pentru că îmi vede o sprânceană ridicată a curiozitate, Cornelia zâmbeşte şi-mi explică: “Dulceaţa se pregătea din mustul proaspăt stors, care se fierbea, cu puţin zahăr, până când ajungea la consistenţa unei paste. Nu era nevoie de conservanţi şi rezista până în toamna următoare. Are un gust deosebit”.

Povesteşte şi nu stă o clipă pentru că gogoşile de post parcă ne fac cu ochiul, a nerăbdare. Aşa că după ce a aşezat dulceaţa, împătureşte foaia de aluat în două şi ia un pahar din sticlă mai groasă, cu ajutorul căruia taie bucăţi în forma unei jumătăţi de cerc.

Într-o tigaie adâncă uleiul era deja încins, numai bun pentru copt gogoşile. Rumenite la foc mediu şi scoase pe un şerveţel din hârtie, le-a pudrat apoi cu zahăr din belşug. Gustul nu poate fi descris, dar vă recomand să urmaţi obiceiul din satul Corneliei şi să însoţiţi gogoşile de post cu un pahar de vin alb, uşor dulceag. Sunt o minunăţie! (Text si foto: Agerpres)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *