Mp3

Frontierele Imperiului Roman

Hadrian's wall

Frontierele Imperiului Roman (Limes Romanus) au delimitat teritoriul controlat de autoritatea de la Roma, în perioada când avea cea mai întinsă suprafaţă, în secolul al II-lea. Imperiul se întindea pe o lungime de peste 5.000 km: de la coasta Oceanului Atlantic, în nordul Marii Britanii, traversa Europa până la Marea Neagră şi, de acolo, spre Marea Roşie, de-a lungul Africii de Nord până la coasta Atlanticului.
Vestigiile rămase din limes sunt rămăşiţe de ziduri construite, rigole, forturi, fortăreţe, turnuri de pază sau de aşezări civile. Anumite elemente ale liniei de frontieră au necesitat excavări pentru a fi scoase la suprafaţă, unele au fost reconstruite, iar altele au fost distruse în timp. În perioada de glorie, Imperiul Roman s-a extins pe trei continente. Graniţele sale au semnalat creşterea şi descreşterea puterii, timp de peste un mileniu.

Situl transnaţional “Frontierele Imperiului Roman” din patrimoniul UNESCO se întinde pe teritoriile statelor Germania şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi măsoară 527 hectare, iar aşa-numită “zonă tampon” are 5.226 hectare. Două secţiuni ale limesului din Germania acoperă o lungime de 550 km, din nord-vestul ţării până la Dunăre, în sud-est. Zidul lui Hadrian, din Marea Britanie, cu o lungime de 118 km, a fost construit la ordinul Împăratului Hadrian, în anul 122, la extremitatea nordică a provinciei romane Britannia.

Zidul reprezintă un exemplu remarcabil pentru organizarea zonei militare, înfăţişând tehnici de apărare şi strategii geopolitice din Roma Antică. Zidul Antonin, o fortificaţie din Scoţia, lungă de 60 de kilometri, a fost început de Împăratul Antoninus Pius, în anul 142, ca mijloc de apărare împotriva barbarilor din nord. Zidul constituie partea cea mai nordică a frontierei Imperiului Roman.

Pe teritoriul Germaniei de azi au existat mai multe campanii militare în regiunea de la nord de Alpi şi la est de râul Rin, începând din 55/53 î.Hr. până în anii 15-16, dar zona nu a intrat sub control direct decât în jurul anului 85, când s-a ridicat cea mai veche parte din limes, între Rin şi înalţii Munţi Taunus, potrivit documentelor UNESCO.

Pe atunci, frontiera urma conturul reliefului. Mai târziu, linia trasată a fost mult mai directă şi s-au creat primele forturi. În mod similar, în zona Limesului Raetic, graniţa a fost fixată mai întâi sub conducerea împăratului Claudius (anii 41-54), s-a mutat probabil spre nord, peste râu, sub împăratul Domiţian, iar sub împăratul Traian au fost ridicate forturi.

O instituţie esenţială pentru cercetările făcute la Limesul Germano-Raetic, denumită “Reichs Limeskomision”, a fost înfiinţată în 1892 şi prezidată de laureatul la premiul Nobel pentru literatură Theodor Mommsen. Activitatea acestei comisii s-a bazat în mare parte pe cercetări prealabile realizate de Regatul Wurttemberg, Marea Ducesă de Baden şi Hesse şi de Regatul Bavaria.

Alte cercetări anterioare au fost desfăşurate de diferite asociaţii preocupate de studiul vestigiilor romane, cum ar fi Comisia de cercetare a limesului Imperiului Roman, care şi-a desfăşurat activitatea în prima jumătate a secolului al XIX-lea, sau de erudiţi precum Wilhelm Conrady din Hanau, Friedrich Kofler din Hesse, Friedrich Ohlenschlager şi Karl Popp din Bavaria. Ultimul volum dintr-o serie de 14 lucrări de cercetare a limesului, publicată de Comisia Imperială, a apărut în 1937. Peste 90 de forturi şi aproximativ 1.000 de turnuri de pază, precum şi segmente liniare, au fost descoperite şi înregistrate în documente.

Istoria Imperiului Roman din teritoriile de astăzi ale Regatului Unit a început să prindă contur în secolul al II-lea. Cezar a fost primul general roman care a traversat Canalul Mânecii şi a locuit temporar în regiunea de sud-est a Angliei din prezent (55-54 î.Hr). Claudius a fost cel care a reuşit să cucerească Britannia. Procesul de cotropire a început în anul 43 şi a fost nevoie de câteva decenii pentru stabilizarea puterii romane.

Deşi Gnaeus Julius Agricola a luptat cu succes împotriva caledonienilor din Scoţia, în anul 85 ofensiva a fost oprită. După retragerea trupelor, graniţa a fost fixată în linie cu drumul Stanegate. În pofida mai multor tentative repetate, Roma nu a reuşit să ocupe partea de nord a teritoriului. Hadrian a construit primul zid masiv al limesului, cea mai impresionantă linie de apărare romană ridicată vreodată. Zidul de piatră a fost construit la nord de linia Tyne-Solway, în deceniile al III-lea şi al IV-lea din secolul al II-lea.

Următorul împărat, Antoninus Pius (138-161), a decis să mute frontierele până la linia dintre Estuarele Firth şi Clyde. Noul zid a fost construit în perioada de după anul 142, dar a fost abandonat în jurul anului 160. Mai târziu, a fost ordonată construirea unei noi linii de demarcaţie, similară cu Zidul Antonin. Pe durata existenţei de mai puţin de două decenii, un şir de fortificaţii şi forturi mai mici a fost construit.

Zidul Antonin a creat linia de graniţă a Imperiului Roman şi a fost ultima demarcaţie liniară construită de autorităţile romane. Scopul său prioritar a fost să prevină pătrunderea sau invazia triburilor nordice în provincia Britannia şi să consolideze conexiunile economice şi sociale cu populaţiile din afara imperiului. Se presupune că în anumite puncte se făceau controale ale traficului din interiorul şi exteriorul provinciei, potrivit studiului realizat de organismul de consiliere în evaluare din cadrul UNESCO.

După abandonarea Zidului Antonin, soldaţii romani şi-au menţinut prezenţa în câteva posturi de la nord de Zidul lui Hadrian. Ultima încercare de reocupare a regiunii a fost iniţiată de Septimius Severus (193-211), dar cum acesta a murit în timpul campaniei militare, s-a renunţat la acest obiectiv pentru totdeauna. Imperiul şi-a pierdut din putere la mijlocul secolului al III-lea, apoi s-a reabilitat şi a supravieţuit până în a doua jumătate a secolului al V-lea.

În Epoca Medievală, o mare parte din piatra forturilor a fost folosită la construcţia caselor şi a altor clădiri, iar revoluţia agricolă a afectat grav părţile construite din pământ care rămăseseră. Mai târziu, activitatea industrială a determinat creşterea considerabilă a populaţiei din regiune, aşezările extinzându-se dincolo se zid. Lucrările de dezvoltare din a doua jumătate a secolului al XX-lea au dus la dispariţia unui fort întreg (Cadder). (Text: Agerpres, Foto:

Prima reprezentare a Zidului Antonin a fost trasată în secolul al XIII-lea, pe harta Marii Britanii realizată de Matthew Paris. În 1755, William Roy a desenat zidul cu “demarcaţia militară” de la un capăt la celălalt. Potrivit documentelor UNESCO, au mai existat şi alte referiri de-a lungul istoriei, iar vechiul nume dat zidului, “Grymisdyke şi Grahamsdyke”, a supravieţuit până în secolul al XXI-lea. Cea mai cuprinzătoare lucrare cu privire la Zidul Antonin este monografia scrisă de Sir George Macdonald, publicată în prima jumătate a secolului al XX-lea. Situl transnaţional “Frontierele Imperiului Roman” a fost înscris în lista patrimoniului cultural UNESCO în anul 1987, iar în 2005 şi 2008, a fost extins. (Text: Agerpres, Foto: unesco.org, Video: Frontiers of the Roman Empire/youtube.com)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *