Feodor Dostoievski, la limita dintre realismul social şi cel fantastic

Dostoievski-01

Marele scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski, cunoscut pentru romanele “Crimă şi pedeapsă”, “Idiotul”, “Fraţii Karamazov” sau “Demonii”, a cărui operă a influenţat decisiv literatura, filosofia, psihologia şi teologia secolului XX, s-a născut la 11 noiembrie 1821, la Moscova.

Potrivit Dicţionarului Larousse (larousse.fr), din punct de vedere al apartenenţei la un anumit curent literar, a fost încadrat la limita dintre realismul social şi cel fantastic, realismul fiind prea strâmt pentru a-l încadra pe Dostoievski, care spunea: “Am perspectiva mea particulară asupra realităţii (în artă) şi, ceea ce majoritatea consideră ca fiind fantastic şi excepţional, pentru mine este uneori esenţa însăşi a realităţii. Banalitatea fenomenelor, precum şi o perspectivă convenţională, nu sunt suficiente realismului”.

Romanele sale, numite de britannica.com “romane ideologice”, explorează fără încetare profunzimile fiinţei umane şi ale conştiinţei, care se izbesc de imposibilitatea ireductibilă şi pe care scriitorul o opune dualităţii fundamentale a fiinţei.

Marele scriitor a absolvit Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburg, iar după absolvire a lucrat ca inginer proiectant.

La numai 25 de ani, în 1846, a publicat “Oameni sărmani”, primul său roman, considerat a fi unul realist socialist, prin care a ilustrat tema dramei omului sărac, pentru care libertatea interioară, individualitatea şi respectul de sine se anulează ca urmare a numeroaselor constrângeri sociale.

Dostoievski a fost arestat şi închis în 1849 pentru activităţi antistatale împotriva ţarului Nicolae I, iar la 16 noiembrie acelaşi an, a fost condamnat la patru ani de muncă silnică în Siberia pentru legăturile cu un grup din intelectuali liberali, din Cercul Petraşevski. A fost arestat sub acuzaţia că a citit în faţa mulţimii şi a propagat textul “Scrisorii către Gogol”, al lui Vissarion Belinski. Anii de detenţie au avut importante consecinţe asupra sănătăţii scriitorului, însă tot în acea perioadă, în plan spiritual, a redescoperit ortodoxismul, componentă care avea să îşi pună amprenta asupra întregii sale opere.

În 1853, când a fost eliberat, s-a înrolat ca soldat şi apoi a lucrat ca scriitor şi jurnalist. A fost o experienţă care a condus la abandonarea de către Dostoievski a ideilor liberale şi la reorientarea către conservatorism. După ce s-a căsătorit cu Maria Dmitrievna Isaeva, în 1859, s-a întors la Sankt Petersburg, unde a scos o serie de gazete literare alături de fratele său mai mare, dar fără să aibă mare succes.

După 1864, an în care a murit soţia sa, scriitorul a suferit o perioadă de depresie accentuată, începând să participe la jocuri de noroc de pe urma cărora avea să acumuleze şi datorii uriaşe. A urmat o perioadă de călătorii în Occident, iar în 1867 s-a căsătorit cu Anna Snitkina, o stenografă de doar 20 de ani.

Până la publicarea uneia dintre marile sare opere, “Crimă şi pedeapsă”, în 1866, a mai publicat, în intervalul 1846-1866, o serie de romane şi nuvele precum: “Omul dedublat” (1846), “Gazda” (1847), “Netoşa Nezvanova” (1849), “Visul unchiului” (1859), “Satul Stepancikovo şi locuitorii săi” (1859), “Umiliţi şi obidiţi” (1861), “Amintiri din casa morţilor” (1862), “Însemnări din subterană” (1864).

În 1866 a publicat celebrul roman “Crimă şi pedeapsă”, care are în centru tema obţinerii salvării prin suferinţă. Protagonistul Rodeon Raskolnikov, este un student din provincie, care îşi abandonează studiile din cauza sărăciei, şi care se consideră o persoană cu calităţi superioare. Comparându-se cu Napoleon, crede că este justificat actul de a ucide, astfel încât nu se mai include în barierele morale ale oamenilor de rând. Plănuieşte astfel uciderea şi jefuirea cămătăresei bătrâne Aliona Ivanovna, dar planul se complică însă, când sora Alionei, Lizaveta, devine martor al crimei şi victimă colaterală.

Dostoievski-02

După comiterea dublei crime, Raskolnikov este dominat de teroarea de a nu fi descoperit şi începe să comită o serie de gesturi care îl trădează. Porfiri Petrovici, detectivul de caz, intuieşte vinovăţia lui Raskolnikov, protagonistul îşi dă seama că este suspectat şi teroarea lui psihologică se accentuează. După o chinuitoare perioadă în care Raskolnikov oscilează între a se ascunde şi a se autodenunţa, protagonistul alege să se autodenunţe, determinat fiind şi de impactul pe care îl are asupra sa Sonia Marmeladova, fiica unui beţiv, care este nevoită să se prostitueze pentru a-şi întreţine familia. Se pare că interacţiunea cu Sonia este determinantă în evoluţia protagonistului, Raskolnikov reuşind să descopere necesitatea pocăinţei şi se autodenunţă.

Astfel, romanul capătă spre final o tentă puternic religioasă, astfel încât, protagonistul, aflat într-o închisoare din Siberia, se transformă structural, ajungând să aibă speranţa redempţiunii şi a unei vieţi purificate de păcat. “Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci”, îşi caracterizează Dostoievski romanul.

Trei ani mai târziu, în 1869, i-a apărut un alt roman de renume mondial, “Idiotul”, care îl are în centru pe prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin, un personaj considerat mai puţin obişnuit de către celelalte, din cauza sincerităţii şi a bunătăţii lui exagerate şi numit “idiot” din cauza bolii de care suferea, epilepsia.

Autorul a reuşit să creeze un personaj atât de complex, încât evoluţia sa a fost adesea comparată cu cea a lui Iisus Hristos. Astfel, el este prezentat în acelaşi timp ca un om extraordinar, dar şi ca un paria în societate, Dostoievski însuşi ajungând să îl ia în râs. Romanul se încheie cu prezentarea sfârşitului tragic al prinţului care, în urma unei decepţii sentimentale şi a uciderii celei care ar fi trebuit să îi devină soţie, de către un prieten apropiat, ajunge în stare critică, sănătatea lui nemaiputând fi echilibrată. Valeriu Cristea, spunea, în Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, citându-l M. Johns: “Mîşkin posedă capacitatea de a percepe acut frumuseţea sufletului omenesc, fiind în acelaşi timp şi nu într-o mai mică măsură capabil de a percepe şi întreaga lui monstruozitate şi cruzime”.

În articolul ”Ce înseamnă frumuseţea va salva lumea?”, Gabriel Liiceanu a scris că “din corespondenţa scriitorului rus, reiese că, atunci când a scris ‘Idiotul’, acesta a vrut să vadă dacă e în stare să întruchipeze într-o persoană finită infinitul frumuseţii depline. Dar frumuseţea deplină nu este, în descendenţa raiului platonician, decât forma vizibilă de manifestare a Binelui. Ar fi oare el capabil ca scriitor, s-a întrebat Dostoievski, să creeze un personaj care, încarnând în lumea noastră ideea de Bine, va realiza la scara umanului frumuseţea deplină?”.

În 1872, i-a apărut un alt roman celebru, diferit prin tematică de ceea ce Dostoievski a scris până atunci. “Demonii” este un roman politic care vorbeşte despre ideile ideologilor de stânga din Rusia acelor vremuri şi pe care scriitorul le consideră demonice. Devenit un conservator şi naţionalist convins, scriitorul a vrut să îşi exprime teama sa faţă de revoluţionarii din epocă, prin intermediul unei ficţiuni care îi pune faţă în faţă pe conservatori şi pe ceea ce el numeşte “duşmanii Rusiei”, adică socialiştii şi nihiliştii, scrie site-ul litteratureaudio.com.

Cu toate acestea, Dostoievski reuşeşte să se detaşeze de convingerile personale, criticând toate ideologiile. “În calitatea mea de cronicar, eu mă limitez la a relata faptele exact aşa cum au fost, nu este vina mea dacă ele par de necrezut”, scria autorul în roman.

“Fraţii Karamazov”, următorul său roman, considerat de Sigmund Freud, “cel mai impozant roman scris vreodată”, şi totodată cartea de căpătâi a lui Tolstoi, a fost publicat în 1880. Romanul cu o puternică încărcătură religioasă, este un tablou complex al epocii în care trăia filosoful, surprinzând problemele filosofice, morale şi religioase ale existenţei lui Dumnezeu, şi ilustrând teme precum ispăşirea păcatelor prin suferinţă, necesitatea absolută a existenţei unei forţe morale în interiorul unui univers iraţional şi de neînţeles, lupta eternă dintre bine şi rău, valoarea supremă a libertăţii individuale etc.

Dostoievski-03

Astfel, tatăl, Fedor Karamazov, caracterizat în Dicţionarul personajelor lui Dostoievski drept “un bufon şi măscărici în carne şi oase”, are trei fii, dintre care doi îl urăsc. Dmitri, cel mai în vârstă dintre fraţi, este exponentul senzualismului, în timp ce Ivan reprezintă raţiunea, intelectul, el nefiind ateu, ci doar neputând accepta lumea, aşa cum a fost ea creată de Dumnezeu. Intriga romanului este dată de răspunsul la întrebarea care dintre cei trei fii şi-a ucis tatăl, având în vedere că cel de-al treilea fiu, Alioşa, era aproape un “sfânt”.

“Jucătorul” (1867), “Eternul soţ” (1870), “Adolescentul” (1875) sunt alte romane importante scrise de Dostoievski. Opera marelui scriitor rus mai cuprinde şi povestiri, dintre care amintim: “Domnul Proharcin” (1846), “Nevasta altuia şi un soţ sub pat” (1848), “O inimă slabă” (1848), “Un hoţ cinstit” (1848), “Crocodilul” (1865), “Bobok” (1873), “Centenara” (1876), “Mujicul Marei” (1876), “Visul unui om ridicol” (1877).

Feodor Dostoievski a mai scris teatru şi eseuri printre care: “Maria Stuart” (teatru, 1841), “Boris Godunov” (teatru, 1841), “Însemnări de iarnă despre impresii de vară” (eseuri, 1863), “Jurnalul unui scriitor” (eseuri, 1873-1881).

Dostoievski şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în staţiunea Staraia Russa, care era aproape de Sankt Petersburg. A murit la 9 februarie 1881 şi a fost înmormântat în cimitirul Tihvin, lângă Mânăstirea Alexandr Nevski din Sankt Petersburg.

Cele mai importante romane ale sale s-au bucurat de mai multe ecranizări şi adaptări teatrale, deşi Dostoievski considera că ideile artistice nu pot fi exprimate prin alte tipuri de forme de artă decât cele prin care au fost concepute. Printre cele mai reuşite astfel de adaptări filmografice după romanele sale, se numără “Jucătorul”, (regia Serghei Prokofiev) şi “Din casa morţilor” (regia Leos Janacek), precum şi filmele “Idiotul” (regia Akira Kurosawa, 1951) şi “Demoni” (regia Andrzej Wajda, 1988).

În semn de omagiu faţă de marele scriitor, la 12 noiembrie 1971, la Sankt Petersburg, a fost deschis şi Muzeul Dostoievski în apartamentul în care el a scris ultimele romane.

La 30 decembrie 1991, s-a inaugurat, în Sankt Petersburg, staţia de metrou care poartă numele marelui scriitor, Dostoyevskaya metro station, iar la 19 iunie 2010, o staţie cu acelaşi nume a fost deschisă şi în Moscova. Staţiile de metrou sunt decorate cu picturi murale ale artistului Ivan Nikolaev, reprezentând scene din lucrările lui Dostoievski. (Text: Agerpres, Foto: facebook.com/FyodorDostoevskyAuthor)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *