Desenele animate şi influenţa lor asupra copiilor

“Purceluşa Peppa” s-a trezit într-o bună zi cu acuzaţia că le-ar face rău copiilor. Mii de părinţi s-au întrebat atunci îngroziţi: “Peppa Pig… o influenţă negativă?

Agitaţia produsă în rândul acestora în diverse ţări a determinat-o pe Karen Phillip, psihoterapeut care a invocat acest serial de desene animate, să se apere într-o înregistrare video spunând: “Niciodată nu am menţionat programul ‘Peppa Pig’, mă refeream la utilizarea excesivă a ecranului”, semnalează cotidianul spaniol El Pais.

Karen Phillip acuza desenele animate că ar putea împiedica dezvoltarea imaginaţiei copiilor. Cei mici îşi pierd treptat capacitatea de a crea noi jocuri, noi concepte şi noi idei pentru că sunt mult prea obişnuiţi să fie “distraţi de o sursă externă”. Și dădea exemplul serialului cu purceluşa şi familia sa. Situaţia este cu totul alta dacă părinţii urmăresc desenele împreună cu copiii, “cântând, dansând şi interacţionând cu ei”.

Adică, un serial de desene animate ca “Peppa Pig” este avantajos pentru copii numai dacă aceştia îl văd în compania părinţilor lor.

Oare desenele animate (inclusiv cele mai inocente) ar putea afecta dezvoltarea copiilor?, se întreabă cotidianul spaniol.

Giuseppe Iandolo, psiholog şi doctor în Dezvoltare Psihologică, Învăţare şi Educaţie, transmite un mesaj liniştitor, bazat pe rezultatele cercetărilor clinice realizate de oameni de ştiinţă ca Albert Bandura, profesor la Stanford University şi autor al teoriei învăţării sociale.

Desenele animate oferă oportunităţi de dezvoltare. De exemplu, cele de tip educativ pot contribui la dezvoltarea competenţelor lingvistice şi narative sau la capacitatea de a soluţiona probleme şi dificultăţi urmând modele, potrivit doctorului în psihologie. Totuşi, aceasta nu îi scuteşte pe părinţi de supervizare, ci dimpotrivă.

În general, Giuseppe Iandolo nu recomandă prohibiţia sau măsurile foarte radicale. Faptul de a nu-i permite unui copil să vadă desene animate considerând a priori că sunt dăunătoare l-ar putea priva de o ocazie educativă, iar copilul “ne va reproşa că toţi ceilalţi le văd iar el nu”, explică psihologul.

Potrivit acestuia, cea mai bună soluţie este “limitarea timpului şi a tipului de desene”, pentru a face loc altor activităţi, tot fundamentale pentru dezvoltarea copilului, ca joaca ori socializarea cu alţi copii.

Ca şi Karen Phillip, el crede că excesul de TV nu le este de niciun folos copiilor şi ar putea avea consecinţe negative. Copiii “heavy TV watchers (dependenţi de televizor) manifestă unele efecte negative în ceea ce priveşte socializarea şi comunicarea, ca sentimentul singurătăţii, o excesivă identificare cu personajele din desene şi un randament şcolar mai mic”, subliniază Iandolo.

Altă problemă care îi frământă pe părinţi este acţiunea în sine, uneori foarte dramatică. Nici aceasta nu ar trebui să-i îngrijoreze, deoarece “contribuie la dezvoltarea emoţională a copilului”, potrivit cercetătorului.

Teme precum cea a sărmanului Marco, care călătoreşte din Apenini până la Anzi, sau chiar moartea mamei lui Bambi, “activează căutarea unei soluţii sau a unui înţeles care pune în mişcare întreaga activitate psihică şi emoţională umană”. Aceste teme, mai presus de a-i crea o traumă copilului, îi întăresc rezilienţa. Giuseppe Iandolo consideră că este important ca acţiunea “să fie coerentă şi structurată în jurul unei teme centrale pe care copiii să o poată înţelege şi elabora”.

“Desenele animate, în timp ce deapănă o poveste cu personaje cu care copilul se identifică, contribuie la stimularea empatiei lui, dar numai când povestea se termină începe să afecteze gândirea narativă şi emoţională a copilului”, spune expertul.

“A vedea o poveste stimulează empatia; a spune o poveste prilejuieşte un nivel şi mai mare de empatie faţă de personaje”. De aceea este preferabil ca părinţii nu numai să vadă desene din când în când cu copiii, ci şi să-i lase pe ei înşişi să le expună propriile lor interpretări.

Nu există desene animate perfecte pentru că gândirea narativă se bazează pe neprevăzut şi pe imperfecţiune, dar un bun desen animat va permite copilului şi părinţilor lui să caute înţelesul experienţei, cum se întâmplă în viaţa reală”, adaugă acesta.

Un studiu clasic realizat de Keith Gilbert în 1998 despre impactul mass-mediei asupra copiilor cu vârste de 5 şi 6 ani expuşi timp de două ore pe zi unor programe diverse a dovedit că, la această vârstă, copiii nu sunt în stare să facă pe deplin diferenţa între realitate şi ficţiune. Adică, tind să identifice personajele din desenele animate ca membri ai propriei familii.

Aceasta ar putea conduce la atitudini imitative foarte periculoase, după cum avertizează psihoterapeutul Gestalt Clotilde Sarrió. Identificarea cu protagoniştii desenelor implică o imitare care îi poate face pe copii nu numai să se îmbrace ca ei, ci şi să acţioneze sub deviza “ce poate face supereroul meu pot să fac şi eu”.

Nu trebuie uitată nici influenţa pe care o pot exercita la nivelul principiilor morale, adaugă Sarrió.

“Nişte desene animate aparent inofensive ar putea conţine mesaje care să influenţeze concepte şi stereotipuri privind sexualitatea, violenţa sau xenofobia, pentru a nu menţiona decât trei exemple”.

Giuseppe Iandolo consideră la rândul său că problema centrală nu este “cât timp” de expunere se recomandă, ci la ce anume” se expun copiii. Important este ca personajele să aibă conduite “mai degrabă pozitive decât negative”, “agresivitatea să fie exprimată dar să nu aducă foloase”, iar eforturile şi soluţiile să se evidenţieze prin adaptare şi hotărâre.

Trebuie să se facă “diferenţa între distracţie, proasta educaţie şi conduitele delictuale” şi, în acest context,este fundamental controlul din partea părinţilor’. (Text: Agerpres, Foto: cartoondistrict.com, Video: youtube.com)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *