Din ce în ce mai mulţi turişti se aventurează iarna pe munte, însă acest lucru implică anumite riscuri. Informaţiile sunt puţine, astfel că alpinistul Adrian Vălean, scăpat la rândul său din mai multe situaţii periculoase în tinereţe, s-a hotărât să organizeze cursuri de schi-alpinism şi de informare despre producerea avalanşelor.
Timp de trei zile, 12 persoane, printre care un reporter şi un fotoreporter de la Agerpres, au experimentat condiţiile grele din Munţii Făgăraş. La finalul acestei perioade ştiau deja când să plece iarna pe un traseu de munte şi când să renunţe, cum să găsească o victimă îngropată de avalanşă şi cum să se deplaseze cu schiurile pe diverse tipuri de zăpadă.
*** Telecabina urcă uşor, legănându-se prin ceaţă. „Stâlpul 3, totul bine!”, transmite operatorul telecabinei prin staţie. „Ne bucurăm că totul e bine”, murmură pasagerii, înghesuiţi în cabina plină de bagaje care se îndreaptă către Bâlea Lac. La 2.000 de metri, telecabina iese din ceaţă şi se dezvăluie un peisaj hibernal, căldarea Bâlea Lac, acoperită în totalitate de zăpadă. Nici nu-ţi dai seama că undeva acolo se află cel mai mare lac de altitudine din România.
Pentru explorarea acestui tip de relief, iarna este nevoie însă de o bună pregătire şi acesta este şi scopul experimentului: instruirea pentru deplasarea în teren alpin pe timp de iarnă pe schiuri şi gestionarea situaţiilor de risc, reprezentate în principal de avalanşe. Cursul de schi-alpinism este ţinut de un alpinist experimentat, Adrian Vălean, ajutat de prietena acestuia şi Ovidiu Tănase, salvamontist din Sibiu. Condiţia participării la acest curs a presupus o bună experienţă pe munte atât vara, cât şi iarna, dar şi o tehnică peste medie în schiul alpin.
Cu toate acestea, când ajungi în munte, te simţi mic şi fără experienţă, dar prezenţa unor oameni care cunosc fiecare colţişor al Munţilor Făgăraş, ce se întind pe 2.400 km pătraţi, în mod sigur te ajută să treci peste emoţii. În timp ce iubitorii schiului alpin umplu până la refuz Valea Prahovei, la Bâlea Lac sunt sute de kilometri de pante neatinse, care, cu cunoştinţele necesare, pot reprezenta un „teren de joacă” pentru iubitorii sporturilor de iarnă.
N-ai cum să aprofundezi atâtea cunoştinţe în trei zile, astfel că Adi şi Ovidiu ne zoresc, abia ajunşi la hotel, să ne echipăm şi să ieşim pentru prima lecţie: învăţarea tehnicii de căutare cu ajutorul PIEPS-ului. Pentru că atunci când eşti la kilometri de orice punct Salvamont, singura speranţă de a fi salvat în cazul unei avalanşe o reprezintă colegii de tură. PIEPS-ul este un dispozitiv electronic care emite un semnal regulat, iar toţi cei care pornesc în tură îşi setează aparatul pe emisie. În cazul în care o persoană este luată de avalanşă, ceilalţi comută aparatele pe recepţie şi încep căutările celui îngropat, întâi folosind PIEPS-ul propriu, apoi sondând terenul în zona în care este indicată cea mai mică distanţă de către dispozitiv.
La final, începe săpatul cu lopeţile pliabile, pe care fiecare trebuie să le aibă la el. Trebuie ştiut că o persoană îngropată sub zăpadă, dacă nu are leziuni foarte grave, are şanse de supravieţuire de 80-90% dacă este găsită în primele 15 minute. Șansele scad la 40% dacă este dezgropată după o jumătate de oră, iar după mai mult de o oră, şansele supravieţuirii scad sub 15%. O statistică franceză arată că 71% dintre supravieţuitorii avalanşelor au fost găsiţi de coechipieri sau martori ai avalanşei, care au început căutarea imediat şi abia 13% prin ajutor din partea unor echipe de salvare venite ulterior.
După familiarizarea cu echipamentul, pornim în prima tură a cursului, nu înainte ca Adi să ne verifice tuturor PIEPS-urile, care trebuie să fie pornite şi pe modul emisie. Un elicopter al Ministerului Afacerilor Interne încearcă să aterizeze la Bâlea şi ne întrebăm dacă cineva, oare, este pierdut în aceşti munţi. Tura din prima zi este una uşoară din punct de vedere tehnic, numai că la munte condiţiile se pot schimba în numai câteva ore. Căldura care se face resimţită până şi aici a aşternut o pojghiţă tare peste stratul de zăpadă mai moale, care se rupe sub greutatea schiorilor, făcând virajele foarte dificile. Toţi cursanţii îşi iau porţia de căzături, iar panta dinspre Valea Doamnei aduce cu un câmp de luptă în care „soldaţii” muntelui cad la fiecare minut.
Nici instructorii nu au o viaţă uşoară, recunoscând că în asemenea condiţii nu este o plăcere să schiezi, dar acest neajuns este compensat din plin de peisajul frumos şi sălbatic care te face să îţi aduce aminte de „Alpii Transilvanei”, denumire dată Făgăraşului de geograful Emmanuel de Martonne.
Dacă tura a început cu soare, se încheie într-o atmosferă închisă, spre seară începând o ninsoare cu fulgi mici, de aşteptat ca a doua zi să avem zăpadă „pudră”. Seara trecem de un curs teoretic despre avalanşe. Printre lucrurile de bază pe care un iubitor al muntelui ar trebui să le ştie înainte să se aventureze este cantitatea de precipitaţii căzută în ultima săptămână, precum şi cât de tare a bătut vântul. Aceste elemente, precum şi înclinaţia şi orientarea pantei sunt decisive în evaluarea riscului declanşării unei avalanşe. De reţinut: cu excepţia curgerilor de zăpadă primăvara, când se topeşte, avalanşele sunt declanşate aproape în totalitate de oamenii care se deplasează pe munte.
Potrivit unei statistici prezentate de şeful Salvamontului Argeş, Ion Sănduloiu, în perioada 1983-2015 s-au înregistrat 89 de decese survenite în urma avalanşelor. Făcând o medie a numărului de morţi în avalanşă pe perioada studiată, reiese că România se află pe locul 8 între cele 21 de ţări evaluate, ceea ce înseamnă că cel puţin doi oameni au murit pe sezon. Din fericire, în ultimii cinci ani, în România nu au mai fost cazuri fatale.
„Iarna trecută mi se pare mie o culme a norocului, cu şase avalanşe care au avut 17 victime, toate în viaţă. Unii nu au fost îngropaţi adânc, alţii au fost cunoscători ai autosalvării”, a declarat Ion Sănduloiu El a ţinut să precizeze că statistica porneşte din 1983 şi nu include avalanşa din 1977 de la Bâlea, când s-au înregistrat 23 de morţi, ceea ce ar fi modificat categoric datele statistice.
În ziua următoare, zăpada este de vis, „pudra” te ţine la suprafaţă şi virajele pe schiuri ies de la sine. Însă tura nu va mai fi atât de uşoară. După o trecere prin Curmătura Bâlii şi o nouă coborâre în Valea Doamnei, se schimbă schiurile cu colţarii şi, ajutaţi de piolet, urcăm direct în Creasta Făgăraşului. Nu trebuie neglijat echipamentul: un colţar uitat la cabană poate însemna imposibilitatea de a înainta pe zăpadă tare şi pante abrupte în siguranţă; aşa ajungi să chemi Salvamontul.
De asemenea, o piele de focă pierdută, care se lipeşte pe spatele schiului pentru a putea urca, te lasă blocat într-o vale, pentru că, dacă e zăpadă mare, mersul pe bocanci este extenuant, piciorul alunecând în zăpadă până peste genunchi. Aşa că totul trebuie asigurat: rucsacul dat jos din spate pentru a pune schiurile pe el este ancorat în zăpadă cu pioletul. Mănuşile sunt puse cu grijă sub geacă, pentru a sta calde cât timp manevrezi echipamentul şi a nu fi luate de vânt. O mănuşă pierdută echivalează cu degerarea degetelor.
Nu cutezăm să ieşim din cuvântul lui Adi, cel care ne dă aceste sfaturi. Aici, pe terenul său de „joacă”, ascultăm de regulile dure, dar simple ale muntelui. Dacă reuşeşti să le respecţi, tot aşa de simplu, atunci eşti un privilegiat care poate contempla natura acolo sus cum puţini se încumetă să o facă.
Pe Vârful Laiţa, de aproape 2.400 m, avem parte de răsplata efortului. Soarele generos şi temperatura „caniculară” pentru sfârşit de ianuarie în această zonă, undeva pe la minus 2 grade, te fac să crezi că ai putea aţipi puţin. Totuşi, zona este destul de expusă şi un pas greşit se poate sfârşi câteva sute de metri mai jos, într-o căldare glaciară. După poza de grup, urmează coborârea. Dacă la urcare nu faci decât să urmăreşti panta care îţi acoperă câmpul vizual, la coborâre poţi vedea lejer înălţimea la care te afli. Începe lucrul cu psihicul şi realizezi că, la fel ca şi în viaţă, pentru a atinge un obiectiv trebuie mai întâi să parcurgi cu grijă fiecare pas.
Ajungem înapoi ceva mai devreme decât în ziua precedentă, prilej numai bun pentru o nouă aplicaţie. Adi şi Ovidiu fac un profil în zăpadă şi, ca nişte geologi, pot vedea straturile de zăpadă aşternute în această iarnă. „Uite, asta e ninsoarea de după Revelion. Apoi a fost ger, apoi soare şi a bătut vântul, s-a făcut un strat de crustă”.
Crusta asta nu e prea bună, tot ce este deasupra putând aluneca la vale. Noroc că în ultimele zile a fost cald şi zăpada şi-a schimbat din nou consistenţa, fiind mai consolidată. Evident, ei ştiau asta dinainte, altfel nu ne-am fi aventurat până pe creastă.
După exerciţiul de „citire” a zăpezii, ne împărţim în două echipe: una îngroapă doi rucsaci pe post de victime, cu PIEPS-uri ascunse în ele, în timp ce cealaltă echipă stă cu spatele, la câţiva zeci de metri. Adi ne cronometrează. Pornim în căutarea celor două „victime” cu ajutorul PIEPS-urilor. Dispozitivul bipăie mai scurt, după care urmează sondarea zăpezii. „Aici e!”. Începem să săpăm frenetic, „victima” e îngropată mai adânc decât credeam. Se vede ceva.
„Uşor, să nu o răniţi cu lopata!”. Începem să săpăm cu mâinile, îi eliberăm „capul”, ca să poată „respira”. Ambele echipe reuşesc să dezgroape cele două victime în opt minute. Un timp în care şansele de supravieţuire sunt aproape de 100%, însă… suntem pe un teren drept, pe o zonă de căutare de câţiva zeci de metri pătraţi. Realitatea este însă mereu alta.
Pe 13 ianuarie, în Franţa, pe o pârtie închisă, copiii de la o şcoală de schi au fost măturaţi de o avalanşă declanşată de alţi schiori aflaţi mai sus pe munte. Doi elevi francezi şi un turist ucrainean au murit atunci, alte trei persoane fiind rănite grav.
Seara se porneşte vântul. Prognoza pentru ziua următoare nu pare deloc bună. Viscol, ceaţă, frig. Asta nu-l împiedică pe Adi să facă o nouă tură în ultima zi de curs. Pare chiar că jubilează. Ne va arăta ce înseamnă şi nişte condiţii de iarnă. Vântul scade temperatura din buletinele meteo, iar zăpada viscolită face imposibilă deplasarea fără ochelari de schi. Tura este mai scurtă, dar presupune urcarea unui horn cu schiurile pe rucsac, care dă în Valea Văiuga, pe care, chiar dacă o parcursesem şi vara, acum părea de nerecunoscut. Toţi cursanţii s-au obişnuit cu duritatea traseelor şi nu ne mai deranjează nici măcar vântul puternic, care a şi doborât o fată din grup.
Ne întrebam dacă telecabina funcţionează la coborâre şi ne-am amintit de situaţia recentă în care mai mulţi turişti au fost evacuaţi cu elicopterul de la Bâlea. Dar nu era să fie o problemă pentru noi, doar eram pregătiţi. Puteam coborî pe schiuri până la Bâlea Cascadă, dacă era cazul. Transfăgărăşanul acoperit cu zăpadă ar fi fost ca o coborâre pe o pârtie albastră într-o staţiune de schi, în comparaţie cu pantele coborâte cu Adi.
Cursul şi-a atins scopul. Ne putem întoarce la tumultul vieţii de zi cu zi. (Text: Agerpres, Foto: miatravel.ro)
