Cum s-au bătut marile puteri pentru petrolul românesc în al Doilea Război Mondial

petrol-razb-mondial-01

România, al doilea mare producător de petrol din Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a atras atenţia atât a Germaniei conduse de Adolf Hitler, care şi-a dorit-o în sfera sa de influenţă, cât şi pe cea Aliaţilor, care au bombardat zona Ploieştiului pentru a priva Germania de petrolul românesc.

În comparaţie cu războiul mondial din 1914-1918, desfăşurările conflagraţiei din 1939-1945 au depins infinit mai mult de factorul petrol. Potenţialul aviaţiei şi al armamentelor motorizate a sporit enorm faţă de trecut, reclamând cantităţi imense de combustibil lichid. Alături de hrana trupelor, asigurarea combustibilului pentru motoarele care mijlocesc deplasările lor ca şi înălţarea în văzduh a avioanelor apare ca o grijă primordială, scrie Gheorghe Buzatu în lucrarea sa “O istorie a petrolului românesc”.

Războiul nici măcar nu depăşise faza sa europeană, că mirosul de petrol devenise extrem de persistent.

“Războiul planetar, cu atât mai mult, avea să releve rolul major al combustibilului lichid, recunoscut necondiţionat rege al ostilităţilor generale”, notează istoricul. Finalul războiului a subliniat acest lucru: statele care nu au dispus de această resursă au fost înfrânte.

La rândul său, Rene Sedillot, în lucrarea sa “Istoria petrolului” (1979), comenta: “De la început e limpede că, în desfăşurarea conflictului, petrolul va lucra pentru victoria naţiunilor care îl au deja, pentru înfrângerea naţiunilor lipsite de el. Jocurile sunt făcute. Singura şansă a Germaniei — sau a Japoniei — ar fi un război fulger victorios: ele ar trebui să triumfe în câteva săptămâni sau în câteva luni. Altfel lipsa petrolului le-ar anula orice speranţă de succes. Sau ar trebui să acapareze cât mai repede zăcăminte importante — Caucazul în cazul germanilor, Indiile Olandeze în cazul japonezilor. Fără ele, cauza lor este pierdută”. Și aşa a şi fost.

În bătălia declanşată, România, ca subiect, dar mai ales ca obiect, a avut un rol indiscutabil. Potrivit statisticilor vremii, România deţinea 2,2% din producţia mondială de ţiţei brut, fiind al doilea producător din Europa şi al şaselea din lume, după SUA, URSS, Venezuela, Iran-Bahrein şi Indiile Olandeze, mai scrie Gheorghe Buzatu.

Documentele editate după război au subliniat rolul major pe care l-a avut problema petrolului românesc în marile decizii militare şi politico-diplomatice ale taberelor care s-au înfruntat pe câmpurile de luptă. Dintr-o multitudine de informaţii, reţinem declaraţia făcută de Hermann Goring, mareşalul Reichului nazist, în cursul întrevederii de la Berlin, din 26 noiembrie 1941, cu Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi titularul Afacerilor Străine ale Bucureştilor, şi anume că petrolul, după jertfa de sânge pe Frontul de Est, reprezenta “cea mai de preţ contribuţie pe care România o poate aduce în slujba cauzei comune (adică a Axei Berlin-Roma-Tokyo)”.

Buzatu a ţinut să precizeze că al doilea război mondial nu a izbucnit pentru petrol, însă lipsa cronică a materiilor prime şi a combustibililor a avut un rol determinant.

“A fost, aşadar, un război şi pentru petrol, tot astfel precum, în perspectiva ostilităţilor, anterioare datei fatidice de 1 septembrie 1939, toţi potenţialii beligeranţi s-au preocupat să-şi asigure rezervele de ţiţei necesare pentru duelul armat”, notează autorul.

El relatează pe larg cum Germania a încercat, în debutul celui de-al Doilea Război Mondial, să atragă România de partea sa pentru a-i controla şi folosi resursele de petrol.

“Nu este nevoie de argumente pentru a demonstra că interesele Reichului, aflat în expansiune, se îndreptau spre cerealele şi petrolul României. Acest lucru a rezultat cu prisosinţă din negocierile economice româno-germane iniţiate la 26 octombrie 1938 şi finalizate la 10 decembrie 1938 printr-un acord ce admitea ca, în schimbul importului de armament, petrolul livrat Germaniei să reprezinte 25% din totalul exporturilor româneşti. Ceea ce, sub raport cantitativ, nu însemna prea mult, dacă avem în vedere că pretenţiile de atunci ale Reichului erau de aproximativ 400.000 tone pe lună, iar România nu-i livra în medie decât 61.000 tone/lună. Oricum, în condiţiile marcate de reacţiile Marii Britanii şi Franţei, toamna anului 1938 a constituit momentul în care Germania — aşa după cum a demonstrat istoricul elveţian Philippe Marguerat — a declanşat ofensiva diplomatică “destinată să-i consolideze poziţia în economia românească şi să-i asigure monopolul exporturilor de petrol românesc”.

Parteneră a Germaniei în Pactul anticomintern (din 1937) sau în Pactul de oţel, Italia nu a fost mai puţin avidă de resursele de “aur negru” ale României. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa est-centrală era considerată de Germania şi Italia ca făcând parte din categoria zonelor de mare interes”, scrie istoricul.

El aminteşte că nu mai puţin interesantă era sinteza “Petrolul românesc” din 11 aprilie 1939 şi semnată de un anume Dr. F/F. Autorul investiga evoluţia industriei române de petrol după anul 1900 (producţie, rafinare, desfacere), valoarea resurselor (între 60 şi 120 milioane de tone), exporturile în 1913 şi 1921-1938 în Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa. Un capitol anume era rezervat politicii petroliere în România, reţinându-se în context situaţia capitalurilor investite până la 1914-1916, interesele germane (prin Deutsche Bank, Disconto-Gesellschaft, Dresdner Bank şi Bankverein, la Steaua Română, Concordia, Rafinăria Vega, Creditul Petrolifer sau Regatul Român), preponderenţa anglo-franceză după Convenţia de la San Remo, capitalurile investite în epoca interbelică (1921 — 2,2 miliarde lei; 1931 — 13,2 miliarde lei), lista principalelor societăţi (situaţia lor financiară şi dependenţa faţă de firmele mamă), în mod concret: Astra Română/Royal Dutch-Shell; Unirea/Phoenix Oil and Transport Co., Londra; Dacia/România Petroleum Syndicate, Ltd., Londra; Danube Oil Trading Company of România, Ltd., Londra; Româno-Americană/Standard Oil Company of New Jersey; Concordia/Petrofina; Colombia/Omnium International de Pétroles SA, Paris; Româno-Belgiana/Grup franco-belgian; Foraky Românească/Porgefina şi Foraky SA, Belgia; Foraj Lemoine/Grup belgian; IRDP/Petrol Block şi SIPER, Paris; Prahova/ AGIP, Roma; Steaua Română/Grup român şi franco-britanic; Creditul Minier/Grup român majoritar; Redevenţa/idem; Petrol Block/idem.

“Potrivit convingerii noastre, documentele examinate sunt pilduitoare pentru descoperirea intenţiilor celui de-al III-Iea Reich faţă de România în perspectiva războiului mondial. Credem că soluţia războiului nu mai era exclusă la Berlin cu începere din martie-aprilie 1939, fiind impusă de necesitatea de-a captura resursele române de petrol. Să reţinem, de asemenea, că, admiţându-se calea militară de ‘soluţionare’ a problemei, Comandamentul Suprem al Wehrmachtului impunea un plan de acţiune care să nu se soldeze cu distrugerea zonelor petroliere”, a subliniat Buzatu.

petrol-razb-mondial-02

O altă sursă care atestă acelaşi lucru este istoricul francez Raymond Cartier, care, în opera sa “La Seconde Guerre mondiale, I, 1939-1942”, a reţinut declaraţia lui Hitler în sensul că, fără petrolul românesc, “Germania nu ar putea continua războiul; trebuie pus la adăpost de pericolul rusesc”.

De asemenea, un alt reputat istoric, George Brătianu, a evidenţiat în acelaşi context că România, ţară “esenţial agrară”, căpătase, exclusiv datorită petrolului, o “importanţă cu adevărat mondială” (“Roumanie et Hongrie. Considerations demographiques et economiques”).

A venit apoi destrămarea României Mari, în 1940. Prin ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei, a Ținutului Herţa şi a unor ostroave pe Dunăre, forţele Armatei Roşii s-au apropiat nepermis de mult, din punctul de vedere al lui Adolf Hitler, de regiunea Ploieştiului. Faptul era cu atât mai straniu cu cât avansul sovietic se realizase cu acordul Führerului! Italia, chiar până şi Germania, s-au simţit ameninţate de riscul pierderii petrolului românesc, se arată în izvoarele perioadei. Tot în acel an, Germania trimite o misiune în România pentru a apăra petrolul românesc de posibilele atacuri ale Angliei.

La fel, de cealaltă parte a baricadei, Aliaţii au privit îndeaproape situaţia petrolului românesc, cunoscându-i importanţa.

“Se înţelege că, în fluxul de informaţii cu care era bombardat Washingtonul, un loc de seamă era rezervat ori privea industria petrolului din România, mai ales că autorităţile nord-americane au interpretat corect rolul Bucureştilor în aprovizionarea cu combustibil lichid a unei Germanii, care, în ciuda succeselor militare deosebite din faza 1939-1942 a războiului mondial, rămânea “flămândă de petrol”. Nenumărate au fost rapoartele ce identificau obiectivele militare din România, iar, între ele, se impuneau zona Ploieşti şi Valea Prahovei”, mai scrie Gheorghe Buzatu.

Aşa că Aliaţii au mirosit repede faptul că lipsa petrolului românesc ar fi constituit o lovitură serioasă pentru maşina de război germană.

Și acum să amintim un moment foarte important din istoria celui de-al Doilea Război Mondial, şi anume raidul aviaţiei aliate asupra Ploieştilor din 1 august 1943 (denumirea-cod: Tidal Wave/Valul nimicitor).

“Bombardarea capacităţilor de producţie, rafinare şi transport în şi din preajma Ploieştilor, România, reprezintă de departe cel mai strălucit mijloc de a provoca un dezastru imediat economiei de ţiţei a Axei şi, în consecinţă, efortului de război al Axei. Producţia de petrol a României se ridică la aproximativ 6.000.000 tone anual. Această producţie reprezintă 35% din totalul producţiei de combustibil al Axei (inclusiv produsele sintetice şi substitutele) şi 70% din totalul producţiei de petrol brut. Fără producţia României de 500.000 tone lunar, Europa nazistă ar rămâne cu numai 900.000 tone lunar să confrunte un consum total care n-ar putea fi mai mic de 1.400.000 tone lunar, atunci când aşteptata ofensivă de vară începe. Dacă producţia de petrol românesc ar fi distrusă, Germania ar fi constrânsă să apeleze la stocurile ei de rezervă, care ar fi practic epuizate în patru luni. Ca o consecinţă a acestei situaţii, dacă Germania ar fi privată de tot petrolul românesc, poziţia petrolieră a Axei ar deveni rapid atât de dezastruoasă încât s-ar interfera în mod serios cu continuarea conducerii militare a operaţiunilor pe o scară majoră”, mai scrie Buzatu, citând microfilme ale americanilor.

Pentru executarea operaţiunii Tidal Wave a fost desemnată Forţa aeriană americană IX, cu baza în Africa de Nord, în zona Benghazi. Antrenamentele grupurilor de aviaţie din subordine s-au desfăşurat, într-un ritm susţinut, asupra unui “fals Ploieşti”, mai ales în ultima decadă a lunii iulie 1943, toate ţintele vizate fiind “atinse” într-un timp pe deplin satisfăcător.

Finalmente, operaţiunii i-au fost destinate 178 de bombardiere de tipul Liberator B-24 (pe care s-au îmbarcat, în total, 1.761 de americani, plus un canadian şi un britanic), împărţite în mai multe grupări — Liberando, în faţă, Traveling Circus, Pyramiders, Eight Balls şi Sky Scorpions—, fiecare având de atins obiective distincte: White 5 (rafinăria Colombia Aquila) şi Blue (rafinăria Creditul Minier — Brazi); White 2 (rafinăria Vega, societatea Concordia) şi White 3 (rafinăriile Orion, Speranţa şi Standard, Petrol Block);White 1 (rafinăria Româno-Americană, adică Petrotel de astăzi), White 4 (rafinăria Astra Română) şi Red (rafinăria Steaua Română — Câmpina).

În zorii zilei de 1 august 1943 s-a dat semnalul de zbor. În pofida tuturor precauţiilor (secretul absolut al misiunii, interzicerea convorbirilor radio, zbor la joasă altitudine pentru a se preîntâmpina depistarea radar etc.), de îndată ce forţele pentru Tidal Wave şi-au luat zborul de la Benghazi cu direcţia Ploieşti, nemţii au aflat imediat: un post, necunoscut serviciilor secrete aliate, instalat lângă Atena, a interceptat transmisiunile Forţei Aeriene IX.

În aceste condiţii, impresionanta “Armadă” aeriană a fost ţinută de nemţi sub supraveghere pentru a i se afla destinaţia (Viena, Sofia, Atena?), iar, la trecerea Dunării, un avion de pază românesc o interceptează, profilându-se un nou obiectiv — Bucureşti. S-a dat alerta generală. Surpriza nu mai putea fi realizată. A intervenit şi un alt element: două dintre grupări (Liberando şi Traveling Circus) au confundat, la “poarta de intrare” de la Târgovişte, direcţia, virând spre Bucureşti, abia apoi revenind spre Ploieşti.

Atacul bombardierelor americane asupra rafinăriilor din Ploieşti şi Câmpina s-a declanşat în jurul orei 13:45 (ora locală), prelungindu-se 27 de minute. Unele obiective au fost integral ratate: “nava amiral” a grupului, Liberando survolează obiectivul White I (rafinăria Româno-Americană, actualul Petrotel), fără să-l atingă. La acea dată, rafinăria era proprietatea companiei americane Standard Oil Co. şi s-a speculat faptul că a fost menajată în mod voit, raidul lovind în schimb rafinăriile engleze, franceze sau belgiene. Și, într-adevăr, obiectivele Red (rafinăria Steaua Română din Câmpina) şi White 4 (rafinăria Astra Română) au fost atinse, suferind pierderi în proporţie de 20-30%, oricum inferioare Creditului Minier (Blue), creditat cu distrugeri în proporţie de 75%.

Elementele neprevăzute intervenite s-au conjugat cu o eroare de apreciere comisă de americani înainte de declanşarea lui Tidal Wave: ei nu au stabilit cum se cuvine ori au ignorat capacitatea şi posibilitatea practică de ripostă a forţelor române şi germane de apărare în regiunea Ploieşti, mai relatează istoricul Gheorghe Buzatu. Deşi înainte de 1 august 1943 în tabăra aliată toată lumea fusese de acord că Ploieşti devenise “un colosal cuirasat terestru, armat pentru a rezista celui mai teribil atac aerian”, această realitate nu a fost tratată ca un avertisment, astfel că pierderile înregistrate de americani aveau să fie foarte grele.

Ele au fost comunicate Congresului SUA la 16 august 1943, de către preşedintele F. D. Roosevelt: 53 de avioane distruse, 37 grav avariate, altele ajunse pe diverse aeroporturi aliate ori neutre şi numai 88 revenite la bază, în Benghazi, dar şi acelea avariate în proporţie mare. Importante au fost pierderile echipajelor; din 1.726 aviatori aliaţi angajaţi în lupta deasupra zonei petrolifere, 310 au murit, 130 au fost răniţi, 108 au fost făcuţi prizonieri, iar 79 internaţi în Turcia.

Aşa că, în raport cu pierderile suferite, pagubele provocate de americani la 1 august 1943 nu au fost foarte importante, mai notează istoricul, iar remedierea obiectivelor atinse a fost posibilă în scurt timp.

Semieşecul suferit i-a determinat pe Aliaţi ca, în perioada 2 august 1943-4 aprilie 1944, să suspende bombardamentele aeriene asupra zonei petrolifere. Ele aveau să fie reluate sistematic în după-amiaza de 5 aprilie 1944, prelungindu-se până în august 1944, fiind atinse rafinăriile Astra Română, Româno-Americană, Vega, Orion, Colombia, Creditul Minier, Standard, Xenia.

După terminarea operaţiunii Tidal Wave, ambele părţi au procedat la analiza evenimentelor şi la evaluarea pagubelor. Din partea română, la numai câteva zile după atac, s-a întocmit o dare de seamă detaliată, înregistrându-se: pagube 52.537 de tone de produse petroliere din stocuri, dar salvate 121.265 de tone; rafinării lovite, în ordine, Steaua Română, Creditul Minier, Colombia, Astra Română, Vega şi Orion, pentru care valoarea totală a pagubelor a fost estimată la minimum 6 miliarde lei.

În ceea ce-i priveşte pe americani, aceştia au fotografiat zona petroliferă între 3 şi 19 august 1943. Un prim raport, întocmit de serviciul secret al Armatei americane, la 21 august 1943, se dovedea peste măsură de optimist: se aprecia că rafinăriile Steaua Română şi Creditul Minier fuseseră în întregime distruse, iar altele (Astra Română, Vega, Româno-Americană şi Unirea) fuseseră “serios atinse”. Se aprecia că, pentru reparaţii, termenul minimum era de şase luni, în timp ce o jumătate din producţia de ţiţei a României fusese pierdută pentru un an de zile. Mai apoi s-a revenit, precizându-se că o “interpretare completă” era de aşteptat după analiza informaţiilor prelucrate în baza fotografiilor stereoscopice executate după raid. (Text: Agerpres, Foto: earthmagazine.org)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *