Mi-ai spune azi că mă iubeşti
Fără să te mai grăbeşti
Să dai răspuns crezând că mâine
A fost scris că totuşi vine.
Mi-ai spune azi că ţi-am fost dor
C-ai îmbrăcat adesea haina unui nor
Cum l-ai descărcat pe a mea cărare
Stropind cu amintiri, cu înflăcărare.
Mi-ai spune azi că ţi-a lipsit
Curajul de a pune în a mea mână
Buchet de flori atât de viu şi diferit
Ce cu mândrie îl purtai în inimă.…
Floare albastră, floare dragă
Te voi semăna în grabă
Să-mi răsari în primăvară
Tânără ca o fecioară.
Firavă, micuţă floare,
Să-mi aduci acea culoare,
Când frumos vei înflori
Ca azurul, într-o zi.
Floare albastră-ntunecată,
Dimineaţa când te cată,
Un iubit cu ochi albaştri,
Nu te-ascunde după aştri.
Dacă ochii ce privesc,
De albastru strălucesc,
Nu te întreba cum fură,
Doi ochi negri ca de mură.
Eşti neant atrăgător,
De albastru şi de dor.…
Bătrâneţe, să nu vii!
Nu am chef să te aştept;
Îmi bate o inimă în piept
Şi vreau să fiu printre cei vii.
Păru-i nins cu stele argintii,
Oricum spre tine mă îndrept,
Bătrâneţe, să nu vii!
Nu am chef să te aştept.
Profund gândeşte şi-nţelept:
Să nu ţii seama că din vii
Mă-nvăluie foşnind discret,
Ale toamnei frunze arămii…
Bătrâneţe, să nu vii!
Autor: Ioan Friciu
//…
De ai putea fixa în cuie timpul
Să îmi blochezi secunda lângă mare,
Să mă îmbraci în valuri cântătoare
Şi-n jumătăţi de basm,
Trăind apusuri…
De ai putea să mă fixezi în timpul
Când plaja îmi era sălbăticie,
Cănd mi-erai drag pe lume numai mie,
Şi adormeam zâmbind,
Trăind apusuri…
De ai putea, puterea să-nţelegi
Şi să pătrunzi în taină nesfârşirea,
Mi-ai înţelege imediat privirea,
Şi m-ai îmbrăţişa…
Trăind apusuri.
Autor: Daniela Konovala
//…
O mamă tânără-ntr-un sat
Al Indiei, trăia iubită
De soţul ei şi fericită
De multe câte i s-au dat.
Statornică-i trecea viaţa,
Cum trece-n farmec dimineaţa…
Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,…
Vara mea are-n cosiţe
Licurici şi gărgăriţe
Zburdă, cântă, hohoteşte,
Crinii toţi îi înfloreşte,
Scaldă grâul în lumină,
Prinde cerul de tulpină
Şi-l întoarce către soare
Ca să-i dea altă culoare
Pe cireşi îi pârguieşte,
Pe puiuţi îi dădăceşte
Să deprindă iute zborul…
Dintr-o dată stoarce norul
Peste lunca însetată,
Ploile şi le arată
Doar un pic şi pe… furiş
Se piteşte-n lăstăriş
Arşiţele să-şi descheie
Şi-are-n ochi acea scânteie
De ştrengar, fugit de-acasă…
Vara mea, capricioasă
Se face tot mai frumoasă!…
Te auzeam şoptindu-mi în vers întâia oară…
Dar, după două versuri, ceva nu s-a lovit:
Ploua la Macedonski, dar nu ploua şi-afară
Şi… te-ai foit în scaun stingher şi ai tuşit.…
Eu sunt un zombi pentru voi,
mergând încet ca-ntr-un convoi.
Din cercul vostru-aş vrea să scap,
Că nici în lift nu mai încap.
Şi dorm adânc la o cafea,
Şi dorm adânc şi când visez,
Gândind eu par că delirez,
Dar ştiu şi bine-a mă distra.
Şi dis-de-dimineaţă sună
Alarma – parcă stau pe-un nor –
Ştiu imediat că nu-i a bună
Din somnul dulce să cobor.
Orice idee mă agită
Şi orice glas ce nu-i banal,
Şi nu coboară în aval
E-o sursă clară de otită.…
Şi azi te iubesc… Şi-o voi face mereu
cum ştie s-o facă doar sufletul meu,
stângaci câteodată, pe-alocuri timid
dar numai şi numai de tine avid.
Şi azi te iubesc, cum iubeşte-nserarea
să-şi toarne-n paharul amurgului marea,
s-aprindă cu mâna poveştilor stele,
să-arunce balastul de nori din nacele.
Şi azi te iubesc… Şi mereu o voi face…
Văpaia aceasta în piept o să-mi joace,
în ochi şi pe chipul umbrit o vecie.…
În tine-mi pun toată speranţa
Şi-ţi zic:
– De-acum pentru mine fii totul,
Iar eu
Voi fi pentru tine acelaşi ateu,
Ce-afară de tine nu crede-n nimic.
Fii totul –
Trecutul, cu morţii de ieri
Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriţi,
Şi ziua de mâine, cu noii-veniţi
Ce râd pe mormântul defunctei Dureri…
Spre norii de-aramă, pe-naltele scări
Urca-vom –
Din goluri în goluri pribegi,
S-ajungem în ţara în care sunt regi:
Nimicul,
Eternul,
Şi-Albastrul din zări…
Şi-acolo,-n grădina în care nu cresc
Decât mătrăgune,
Cucute
Şi laur,
Sorbi-vom cu sete din cupe de aur
Iubirea topită-n Albastrul ceresc!…
Autor: Ion Minulescu
//…
Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?…
Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.
Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.…
Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sarutări unim noi sărmanele vieţi…
O!…
