BISTRIŢA-NĂSĂUD: Scurt istoric al judeţului

Ilisua

Vestigii materiale din Paleoliticul superior (40 000-10 000 î. Hr.) au fost descoperite pe actualul teritoriu al judeţului Bistriţa-Năsăud, la Mintiu şi Cepari (unelte din piatră şi silex).

Mai frecvente sunt, însă, urmele de locuire din Neolitic (mileniile 5-4 î. Hr.), identificate în arealul localităţilor Bistriţa, Slătiniţa, Archiud, Năsăud, Şintereag, Coldău, Chiochiş ş.a., unde s-au găsit resturi ceramice, unelte din piatră şi silex (topoare, lame, buzdugane), vetre de foc etc.

Începutul celei de-a doua Epoci a fierului (450 î. Hr. – sec. 1 d. Hr.), denumită Epoca La Tene, caracterizată prin dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului, precum şi prin afirmarea elementului autohton dac pe meleagurile judeţului Bistriţa-Năsăud, este marcată printr-o serie de descoperiri de aşezări şi locuinţe omeneşti cu inventare bogate la Bistriţa, Sânmihaiu de Câmpie, Archiud, Sărăţel, Ardan, Feleac, Arcalia ş.a.

Urmele stăpânirii romane au fost identificate în apropierea graniţei de Nord a Daciei, apărată de castrele de la Ilişua, Orheiu Bistriţei, Livezile ş.a.

În urma celor două războaie de cucerire a Daciei de către romani în anii 101-102 şi, respectiv, 105-106, o parte a Daciei a fost transformată în provincie romană.

Potrivit descoperirilor arheologice, în această zonă a Transilvaniei, graniţa Imperiului Roman era fixată pe linia Căşeiu (jud. Cluj) – Ilişua – Spermezeu – Zagra – Năsăud – Livezile – Orheiu Bistriţei – Domneşti – Monor şi Brâncoveneşti (jud. Mureş), astfel că o bună parte din teritoriul actualului judeţ Bistriţa-Năsăud a rămas în afara acestei graniţe, continuând să aparţină dacilor liberi.

Populaţia daco-romană şi, apoi, românească din această zonă a continuat să vieţuiască fără întrerupere şi după retragerea armatelor şi administraţiei romane (în perioada 271/275), constituindu-se în obşti săteşti şi în formaţiuni prestatale care vor continua să existe şi după cucerirea Transilvaniei de către regatul ungar, cât şi după integrarea în aceste locuri a populaţiei de origine germană în a doua jumătate a secolului al XII-lea.

Perioada în care poporul român apare pe deplin constituit este ilustrată de vestigiile descoperite la Bistriţa, Archiud, Şintereag, Fântâniţa, Şirioara ş.a., unde s-au identificat locuinţe de suprafaţă, ceramică autohtonă, necropole de înhumaţie, cetăţi etc. La sfârşitul secolului al XII-lea încep să apară primele atestări documentare ale unor localităţi, printre care, în 1172-1173, este menţionat satul Şieu-Sfântu (cu numele Villa Igalia), iar în prima jumătate a secolului al XIII-lea, documentele vremii amintesc de existenţa districtului săsesc (Districus saxonicus) cu 23 de aşezări, situate în apropierea localităţii Bistriţa, şi a districtului românesc numit Districus Rodensis sau Districus Valahorum (cunoscut mai târziu, în secolul al XV-lea, sub numele de Vallis Valachalis sau Ţara Năsăudului).

Teritoriul judeţului de astăzi a suferit mari distrugeri provocate de invazia tătară din 1241, cele mai mari pagube înregistrându-se în localităţile Bistriţa, Rodna, Beclean ş.a.

Localitatea Bistriţa, centrul de gravitaţie al zonei înconjurătoare, apare amintită documentar, prima oară, la 16 iulie 1264, apoi devine oraş (civitas), în 1349, şi obţine dreptul de a organiza târguri anuale, în 1353. Perioada de mare prosperitate a oraşului Bistriţa s-a înregistrat în secolele XV-XVIII, ca urmare a schimburilor comerciale foarte intense cu oraşele moldoveneşti.

La începutul secolului al XVIII-lea, în timpul Răscoalei curuţilor (1703-1711), locuitorii de pe valea Bârgăului s-au alăturat acestora, mai ales cu prilejul asediului oraşului Bistriţa (27 iunie 1704), fapt ce le-a atras ulterior aspre sancţiuni din partea magistratului bistriţean după înfrângerea răscoalei.

Un moment important în istoria judeţului Bistriţa-Năsăud l-a constituit militarizarea acestor ţinuturi prin înfiinţarea la Năsăud, în 1762, de împărăteasa Imperiului Roman de Naţiune Germană şi regină a Ungariei şi Cehiei, Maria Tereza, a Regimentului II românesc de graniţă, care cuprindea 44 de sate româneşti de pe văile Someşului, Bârgăului şi Şieului. Mulţi dintre ţărani au refuzat să presteze jurământul de înrolare în acest regiment.

Castrul-IlisuaCastrul Ilişua

Totuşi, în perioada cât a existat Regimentul II de graniţă (desfiinţat în 1851), grănicerii, care purtau numele de “cătanele negre”, s-au afirmat ca buni şi viteji ostaşi pe câmpurile de luptă ale Europei, culminând cu bătălia de la Arcole (14-17 nov. 1796), din Nordul Italiei, unde mulţi dintre ei au căzut eroic în luptele dintre armatele comandate de Napoleon Bonaparte şi cele austriece conduse de feldmareşalul J. Alvinczy, încheiate cu victoria lui Napoleon.

În 1851, guvernul imperial de la Viena hotărăşte desfiinţarea regimentelor grănicereşti din Transilvania, între care şi pe cel năsăudean. Pe fondul determinării ţăranilor români şi a marilor probleme din interiorul Imperiului habsburgic, Curtea de la Viena aprobă la 24 martie 1861 înfiinţarea Districtului autonom românesc al Năsăudului, format din cele 44 de comune grănicereşti de pe văile Someşului, Şieului şi Bârgăului.

În perioada existenţei Districtului (1861-1876), a fost înfiinţat Liceul românesc din Năsăud şi fondurile grănicereşti năsăudene, care, alături de alte şcoli şi asociaţii culturale, au promovat sentimentul naţional, prin dezvoltarea culturii româneşti.

Actualul teritoriu al judeţului Bistriţa-Năsăud a fost, deseori, martorul unor însemnate mişcări sociale, printre care se remarcă răscoala ţărănească din 1514, condusă de Gheorghe Doja, răscoala din 1784-1785, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, acţiunile revoluţionare din iunie 1849, acţiunile întreprinse pentru înfrângerea armatelor austro-ungare şi crearea statului naţional unitar român (1918), amplele manifestaţii de protest împotriva Dictatului de la Viena (din 30 august 1940), organizate în 8 septembrie 1940 la Bistriţa etc.

La 4 noiembrie 1918, în cadrul unei mari adunări organizate la Bistriţa, a fost înfiinţat Consiliul Naţional Român al Comitatului Bistriţa-Năsăud, având ca preşedinte pe memorandistul Gavrilă Tripon şi, paralel cu acesta, Garda Naţională Română.

În aceeaşi atmosferă s-a desfăşurat alegerea celor 12 delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Vestea Dictatului de la Viena, prin care România era obligată să cedeze Ungariei horthyste nordul Transilvaniei, un teritoriu de circa 43 mii kmp, între care şi teritoriul actual al judeţului Bistriţa Năsăud, a produs o profundă indignare în sufletul românilor. “Nu ne vine să credem – scria un ziar al vremii – că este cu putinţă! Ardealul rupt în două; Ungaria vecină cu Moldova; vama – frontieră la 22 km de Braşov; Maramureşul voievozilor descălecători de ţară, Clujul, podoaba tânără a culturii noastre; Năsăudul grănicerilor, miile de sate curat româneşti, una din cele mai vrednice şi mai viteze ţărănimi ale neamului nostru, rămasă, de mâine înainte, dincolo de un hotar străin. Nu ne vine să credem!”.

În timpul luptelor pentru eliberarea Transilvaniei, populaţia din comunele Urmeniş, Şopteriu, Visuia, Coşbuc şi Salva au sprijinit armatele române, asigurând alimente şi apă pentru soldaţi. La eliberarea Transilvaniei şi apoi a Ungariei, Austriei şi Cehoslovaciei au luat parte peste 1.400 de soldaţi şi 170 de ofiţeri năsăudeni. (Text: Agerpres, Foto: istorie-religie-bistritanasaud.ro, complexulmuzealbn.ro)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *