100 de ani de la Războiul de Eliberare şi Întregire Naţională a României

eliberarea-Romaniei-01Imagine cu regele Ferdinand în inspecţii pe front, 1916-1917

În urmă cu 100 de ani, la 14/27 august 1916, România intra, după doi ani de neutralitate, în Primul Război Mondial, ceea ce a constituit un prilej pentru afirmarea dezideratului naţional şi pentru realizarea lui în contextul unor împrejurări favorabile luptei de eliberare naţională a popoarelor aflate sub dominaţie străină.

În Europa, se formaseră înainte de 1914, două blocuri politico-militare care deţineau fiecare o influenţă majoră asupra Europei atât politică, cât şi economică: Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria la care vor mai adera Turcia, Bulgaria) şi Antanta (Imperiul Britanic, Franţa şi Rusia la care vor mai adera Italia, România, SUA).

Asasinarea la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, şi a soţiei sale, Sofia, de către un tânăr naţionalist sârb, Gavrilo Princip, a fost pretextul declanşării Primului Război Mondial, la care au participat 33 de state, cu o populaţie de peste 1 miliard de locuitori. Bilanţul Marelui Război, ce a dus în final la destrămarea celor patru imperii — austro-ungar, german, otoman şi rus, a fost de cca 10 milioane de morţi şi 20 de milioane de răniţi şi mutilaţi, pagubele materiale fiind evaluate la peste 278 miliarde de dolari, consemnează volumul ”Istoria României în date” (2003).

După ce au primit asigurări din partea Germaniei că îi vor sprijini în cazul în care Rusia va interveni, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei, apoi la 21 iulie/3 august, Franţei, iar la 22 iulie/4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. În sprijinul Angliei şi Franţei au venit, în 1917, Statele Unite ale Americii şi Grecia.

eliberarea-Romaniei-02Regele Ferdinand decorează pe front militari români, 28 august 1917

La 17/20 iulie 1914, reprezentanţii Antantei fac cunoscut acordul lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării ţării noastre împotriva Puterilor Centrale. Pe de altă parte, regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a primit, la 18/31 iulie 1914 un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cere acestuia ca România să intre în Război de partea Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). Comunicarea purtată în acest mod a rămas constantă până la intrarea României în conflict.

În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, primul ministru Ion I.C. Brătianu şi toţi membrii guvernului, toţi foştii prim-miniştri conservatori şi liberali, s-a hotărât starea de neutralitate militară a ţării noastre. Regele Carol I s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, fiind, însă, sprijinit, doar de Petre I. Carp, care considera că expansiunea Rusiei reprezenta pentru România cea mai mare primejdie. În urma unor dezbateri aprinse, Consiliul de Coroană a respins intrarea în război, deoarece Puterile Centrale, prin agresiunea asupra Serbiei au încălcat caracterul defensiv, de apărare, al Tratatului din 1883.

Puterile beligerante au continuat să facă presiuni diplomatice asupra României vizând atragerea ei în război. Pe de o parte, Antanta promitea sprijinul pentru unirea provinciilor româneşti aflate în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar cu statul român, iar pe de altă parte, Puterile Centrale promitea recunoaşterea graniţelor Moldovei dinainte de 1821.

eliberarea-Romaniei-03Vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Oradea, 21-23 mai 1919; mulţimea salutând familia regală

În această perioadă, primul ministru, Ion I. C. Brătianu a pregătit intrarea ţării noastre în război, preocupat ca satisfacerea revendicărilor ei să facă obiectul angajamentului ferm al Aliaţilor, iar situaţia de pe fronturi să-i permită armatei române să intervină cu succes într-un asemenea război. Primul succes a fost obţinut la 18 septembrie/1 octombrie 1914, când, ministrul de Externe al Rusiei, S.D. Sazonov şi ministrul României la Petersburg, C. Diamandy, au semnat un acord secret prin care, în schimbul neutralităţii ţării noastre faţă de Rusia, aceasta îşi asuma obligaţia de a garanta şi apăra integritatea teritorială a României şi de recunoaştere a drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români.

La 27 septembrie/10 octombrie, după 48 de ani de domnie, a murit, la Castelul Peleş din Sinaia, regele Carol I. A doua zi, a urcat pe tron, regele Ferdinand I, nepotul de frate şi succesorul regelui Carol I, care a depus jurământul în faţa Corpurilor Legiuitoare, declarând că ”va domni ca bun român”.

Puternica ofensivă a armatei ruse (”Ofensiva lui Brusilov”) în Galiţia din 22 mai/4 iunie-31 iulie/13 august, încheiată cu străpungerea frontului austro-german la Luţk, a determinat o creştere puternică a presiunilor diplomatice ale Antantei asupra României.

În acest context, la 4/17 august 1916, la Bucureşti, România a semnat Tratatul de alianţă şi Convenţia militară dintre România şi Antanta: Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia garantau integritatea teritorială a României şi dreptul statului român asupra teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crişana, de la vărsarea Someşului în Tisa până la vărsarea Mureşului în Tisa, Bucovina şi Banatul; în schimb, România se obliga să declare război doar Austro-Ungariei cel târziu până la 15/28 august 1916. Cele două părţi se angajau să nu încheie pace separată, Marile Puteri recunoscând României un tratament egal la viitoarea conferinţă de pace.

eliberarea-Romaniei-04Vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Ţebea, mai 1919; regina Maria la mormântul lui Avram Iancu

Intrarea României în război a fost decisă la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, care a avut la Palatul Cotroceni din Bucureşti, în prezenţa regelui Ferdinand I şi a principelui Carol, moştenitorul Tronului. Cu o mare majoritate, Consiliul de Coroană aprobă tratativele angajate de I.I.C. Brătianu, implicit pentru intrarea României în război de partea Antantei. În aceeaşi zi, România a declarat război Austro-Ungariei. Declaraţia de război, remisă împăratului Austro-Ungariei de Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, era motivată prin lipsa de înţelegere a cercurilor guvernante austro-ungare faţă de aspiraţiile şi interesele legitime ale românilor din Transilvania.

În noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916 armata română a trecut Carpaţii în Transilvania prin 17 puncte, începând operaţiile militare împotriva Austro-Ungariei. Pe frontul de nord transilvănean, comandamentul român a angajat 80% din efectivul total al trupelor române, care au reuşit să pună stăpânire pe trecătorile Carpaţilor, angajând lupte mai deosebite la Timişu de Jos, în partea de sud a Sibiului şi în apropiere de Orşova. La 24 august/6 septembrie, Marele Cartier General român a trebuit să ordone oprirea ofensivei, deoarece situaţia pe frontul de sud devenise critică. Aici, trupele bulgare şi germane aflate la comanda feldmareşalului August von Mackensen au cucerit, până la începutul lunii octombrie, Turtucaia (160 de ofiţeri şi 6.000 de soldaţi români morţi şi răniţi, iar 480 de ofiţeri şi 28.000 de soldaţi au fost făcuţi prizonieri), Silistra, Constanţa şi Cernavodă, în ciuda încercării de contraofensivă de la Flămânda a generalului Alexandru Averescu.

În noiembrie, armata austro-maghiaro-germană comandată de generalul Erich von Falkenhayn a străpuns apărarea română de la Jiu şi a cucerit Craiova. Trupele germano-bulgare au forţat Dunărea la Zimnicea, ameninţând Capitala. Comandamentul român a încercat să oprească dezastrul, angajând bătălia de la Neajlov şi Argeş, cu scopul de a apăra Bucureştiul (18-20 noiembrie/1-3 decembrie). Dar la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele inamice au ocupat Capitala şi, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din teritoriul României, frontul stabilindu-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării şi a braţului Sf. Gheorghe.

eliberarea-Romaniei-05Vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Câmpeni, 28 mai 1919; inaugurarea podului

Generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanţi lideri ai conducerii militare a Franţei, în prima parte a războiului, a fost trimis în România, în toamna lui 1916, în fruntea unei misiuni militare în calitate de şef al Comandamentului aliat al Dunării. Între ianuarie şi mai 1917, generalul francez a fost cel care a luat, la Iaşi, majoritatea deciziilor pentru refacerea armatei române, au fost mobilizaţi noi recruţi şi s-a primit echipament modern de luptă din Franţa. S-a ocupat personal de instalarea legăturilor telefonice între punctele de comandă şi unităţile de pe front, reţea de comunicaţii care lipsea la intrarea ţării în război.

În aceste condiţii, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reuşit să oprească înaintarea generalului feldmareşalul August von Mackensen prin victoriile de la Mărăşti (11/24 iulie-19 iulie/1 august) când au fost eliberate peste 30 de localităţi, Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6/19 august), după 14 zile de lupte grele Armata I română, iniţial în cooperare cu câteva divizii ale Armatei a IV-a ruse, au respins puternica ofensivă germano-austro-ungară, realizând una dintre cele strălucite izbânzi a războiului pentru reîntregirea neamului românesc, şi Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august), unde armata română a reuşit împiedicarea trupele germano-austro-ungare să pătrundă pe Valea Trotuşului. Pierderile trupelor române în bătălia de la Oituz (Corpul 4 Armată) au fost de peste 12.000 de militari, dintre care cca 1.800 morţi, 4.850 răniţi şi cca 5.700 dispăruţi.

Victoriile militare din vara lui 1917 au fost obţinute aproape numai de români, după căderea guvernului Kerenski şi victoria regimului bolşevic la Petrograd, armata rusă s-a descompus în întregime, inclusiv pe frontul român. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a propus germanilor încheierea unui armistiţiu. România a fost nevoită să adere şi ea, la 29 noiembrie/9 decembrie, operaţiunile militare încetând (armistiţiul de la Focşani). Însă, în acel moment, principalul inamic al României a devenit armata rusă fărâmiţată şi care, în retragere, a jefuit şi a distrus totul în cale. În mai multe localităţi din Moldova au avut loc lupte între români şi ruşi, care au fost izgoniţi în cele din urmă în ianuarie 1918.

Armistiţiului încheiat de România cu Puterile Centrale i-au urmat o serie de tratative de pace. După semnarea păcii de către Rusia la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), Guvernul român a fost obligat să accepte mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) şi apoi Pacea separată de la Bucureşti (23 aprilie/7 mai 1918). Condiţiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpaţi, în favoarea Austro-Ungariei (5 600 kmp), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ş.a. (prin convenţii economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa ş.a. Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, iar România era lipsită de iniţiativă militară şi diplomatică.

eliberarea-Romaniei-06Intrarea în Bucureşti a regelui Ferdinand şi a reginei Maria în decembrie 1918

Revoluţia din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 ce a fărâmiţat Imperiul Rus, a permis românilor din Basarabia să acţioneze în direcţia unirii cu România. A fost constituit Sfatul Țării, care, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, a votat în unanimitate independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, o etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu România. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării vota, după 106 ani de dominaţie rusă, unirea Basarabiei cu România.

Prăbuşirea Puterilor Centrale s-a produs în toamna anului 1918: Bulgaria a semnat armistiţiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie, iar Germania a cedat după abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, armistiţiul fiind semnat la Compiegne, la 11 noiembrie 1918.

La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat trupelor de ocupaţie un ultimatum, prin care le cerea să părăsească teritoriul României în 24 de ore, iar în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie spre 29 octombrie/11 noiembrie, armata română reîncepe operaţiile militare împotriva Puterilor Centrale. Cu mari eforturi s-a reuşit mobilizarea armatei, adunându-se cca 90 000 de oameni. Trupele române au primit ordin să treacă simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea. În acelaşi timp, trupele francez din corpul expediţionar, comandat de generalul Franchet d’Esperey au forţat Dunărea pe Giurgiu, îndreptându-se spre Bucureşti. Totodată, armata germană, comandată de mareşalul August von Mackensen, a început retragerea spre Transilvania. La 30 octombrie/12 noiembrie, armata română a intrat în Cernăuţi, unde a fost primită cu mare entuziasm.

Luptele de eliberare a teritoriului naţional au continuat şi în anul următor. La 16/29 ianuarie, trupele române au eliberat oraşul Zalău, linia de demarcaţie stabilindu-se pe latura de vest a Munţilor Apuseni. Între 16-18 aprilie, armata română a respins un atac ungar, începând astfel ofensiva, ocupând oraşele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea şi ajungând la 1 mai, la Tisa. O ofensivă a trupelor ungare pe Tisa a avut loc între 20-23 iulie, urmată de o contraofensivă a armatei române (24-26 iulie), urmată de trecerea Tisei şi intrarea în Budapesta (4 august). Retragerea trupelor române a avut loc în mai multe etape între 14 noiembrie 1919 şi 20 martie 1920.

La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania a adoptat în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş, privind hotărârea naţiunii Române din Transilvania de a se aşeza ”printre naţiunile libere”. Această declaraţie de independenţă a Transilvaniei a fost citită la 5/18 octombrie 1918, în Parlamentul ungar de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida-Voevod.

eliberarea-Romaniei-09Încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, 15 octombrie 1922

Și în Bucovina, la 14/27 octombrie a fost creat un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formula dorinţa Bucovinei întregi de unire cu ”celelalte Țări Româneşti într-un stat naţional independent”. La Congresul General Bucovinei din 15/28 noiembrie s-a votat ”unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Cermuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Încheierea la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie, de către Franchet d’Esperey, în numele trupelor aliate, a unui armistiţiu cu ungurii, potrivit căruia cursul Mureşului era fixat, în mod arbitrar, ca linie de demarcaţie între Aliaţi şi armata ungară, i-a pus în gardă pe români.

eliberarea-Romaniei-07

eliberarea-Romaniei-08

Decretul — lege prin care regele Fedinand I a consfinţit unirea Bucovinei cu România, apărut în Monitorul oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.

La 18 noiembrie/1 decembrie, în sala Cazinoului din Alba Iulia a avut loc Adunarea Naţională, cu participarea a 1.228 de deputaţi, reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, ai celor două bisericii, precum şi ai tuturor provinciilor istorice româneşti, care au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Vasile Goldiş a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluţie, care începea cu cuvintele: ”Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Țara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Unirea Transilvaniei cu România a încheiat procesul de făurire a statului naţional unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat cu unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 şi a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafaţa României Mari: 295.049 km pătraţi, cu o populaţie de 15.500.000 de locuitori. Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârşirea unităţii statale naţionale — unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. (Text si foto: Agerpres)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *